Ilustrație realizată de Paula Onofrei
Dintre toate artele care mă pasionează, teatrul e, de departe, cea care mă face cel mai frecvent să mă întreb: Pentru ce? Pentru ce toată munca, toate pregătirile, chinurile, emoțiile, luptele vizibile și invizibile, dacă e doar atât de clară, sigură și verificată uitarea care urmează să vină, mai devreme sau mai târziu? Și pentru ce toată bucuria, dacă nu va rămâne nici urmă de ea?
În film, desigur, e mult mai simplu. „Calvarul” și bucuria se întâmplă o dată, iar rezultatul e definitiv. Nimic nu se schimbă și nimic nu se poate îmbunătăți pe parcurs. În film e mult mai simplu să devii nemuritor sau, cel puțin, accesibil. Filmul e un document care rămâne zeci de ani, dacă e arhivat și păstrat în condiții decente. Nu zic că filmul îți asigură scăparea de uitare doar pentru că e film – ci că, în astfel de condiții, orgoliul și egoismul artiștilor au mai mari șanse să supraviețuiască și să fie satisfăcute în și prin cinema. La fel cum frica de moarte și de uitare este, în mod firesc, mai moderată.
Dar teatrul nu poate fi arhivat. Teatrul e acum, aici, se creează în direct (chiar dacă forma e prestabilită și creată deja), pentru aici și pentru acum. Oricât de nemuritori s-ar crede sau s-ar vrea unii, teatrul e, poate în mod ironic, cea mai puțin egoistă dintre arte, pentru că, prin însuși specificul ei, își asumă propria mortalitate.
Sigur că mulți fac teatru din egoism și nu pentru lipsa lui; fac teatru pentru a se pune pe ei înșiși în lumina reflectoarelor sau ca să fie lăudați pentru ceea ce se întâmplă în lumina reflectoarelor, pe scenă. Dar teatrul în sine datorează, conștient sau nu, o bună parte din entuziasmul și admirația pe care le primește calității sale de a-și asuma prezentul – și moartea. Nu e ca și cum toți oamenii care fac teatru sau se dedică lui, în mod obligatoriu, n-ar crede în viața de apoi – într-o variantă de viață de apoi – și ar face teatru tocmai din acest motiv: pentru că s-ar regăsi, ca mod de gândire, în specificul lui. Cred că, în teatru, totul e concentrat pe clipă; pe ceea ce e acum, nu pe posteritate. Până la urmă, ce știm noi despre posteritate? – pare să întrebe retoric teatrul (din ce în ce mai răsunător, din păcate, în ultima vreme), mai mult decât orice altă artă.
La începutul anului, am fost la Galeria Națională din Praga. M-am holbat la unele tablouri semnate de pictori consacrați la fel cum se holbează un copil la artificii – doar că având reacții mai reținute, mai calme și un entuziasm păstrat în interior. Dintre gândurile care mi-au venit în timp ce vizitam galeria, unul, pe care l-am notat la scurt timp, fără să-l prelucrez, sună așa:
Atât artele plastice, cât și teatrul își pierd mult din impact și din farmec dacă nu intri în contact direct cu ele.
Ce vreau să spun e că ambele își pierd foarte mult din forță (nu forța în sine, ci asupra ta) dacă nu sunt „consumate” în direct. La fel cum, în general, nu suport să văd teatru filmat, credeam că nu-mi place Picasso, înainte să văd tabloul „Naked woman” la Praga. Am stat în jur 10-12 minute în fața lui, căci ceea ce mă ținea acolo erau decoperirile pe care le făceam pe măsură ce priveam. Despre „Naked woman” mi-am notat pe loc, în telefon:

Naked woman by Picasso.
Simultaneously dead and alive.
Like a heartless clown.
Like a demon.
Like a human being.
It’s not Eve.
It’s Eve outside of Paradise.
Dar despre teatru mi-e, de obicei, foarte greu să scriu. Vreau să spun, chiar să scriu. Teatrul e foarte mult, deodată (iar, în cazurile nefericite, e mult prea puțin ca să ai ce spune). O frântură de viață gândită de cineva, cu care intri în contact – firește, e valabil în cazul tuturor artelor, doar că frântura asta de viață se petrece acum, în fața ta. Nu poți reda ultimele câteva secunde pe care le-ai pierdut pentru că nu ai fost atent, nu poți reciti ultimele trei rânduri în timpul cărora ți-a zburat gândul și nu te poți holba la același detaliu timp de 15 minute, meditând asupra crăpăturilor din vopsea.La apariția inevitabilului Pentru ce? (care se repetă nu des, dar constant, și nu doar în legătură cu teatrul), gândindu-mă la aceste lucruri ca potențiale răspunsuri personale, o voce din capul meu – alta sau poate aceeași care întreba inițial Pentru ce? – dă acum replica poate patetică, poate ironică: De asta.