Poză preluată de pe site-ul Teatrului Maghiar de Stat

Nostalgie care te aduce la teatru

Uneori, ceea ce te aduce la teatru e o nostalgie față de începuturile „relației” tale cu teatrul. Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams fiind prima piesă pe care am citit-o vreodată, acea nostalgie m-a adus în Sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat, pentru a vedea montarea lui Tom Dugdale, regizor și scriitor american, care în prezent lucrează la proiecte teatrale și multidisciplinare la Reactor, Teatrul Maghiar de Stat (Cluj-Napoca), Miami New Drama, Opera Columbus și Central Ohio Symphony.

Tennessee Williams, citat chiar la începutul spectacolului, a spus: „Teatrul nostru trebuie să strige în gura mare pentru a se face auzit.” Un text complex, marcant atât prin violență, cât și prin poezie, Un tramvai numit dorință vorbește (sau strigă, fiind cu siguranță auzit) despre singurătate, nebunie, instabilitate, despre a fi străin (nu doar în sensul de persoană venită din exterior, ci și de persoană care nu se încadrează în normele acceptate de societate), despre decăderea aristocrației, relații defectuase și neputința de a te regăsi într-un spațiu și / sau în propria viață. 

Poză preluată de pe site-ul Teatrului Maghiar de Stat

Contemporaneizare și ruperea convenției

Scena e acoperită pe trei pătrimi cu draperii negre. În stânga, o măsuță din lemn, pe care stau un pahar și o sticlă de Jack Daniel’s. În mijloc, o masă și două scaune de lemn. În dreapta, o canapea roșie pe roți, modernă, și o ușă – singurul element imobil din scenografie. În fundal, un pat alb din fier forjat și un televizor negru, nu foarte mare, așezat pe jos, pe care este proiectată toaleta (filmată în direct, aflată în spatele draperiilor din stânga). Decorul, realizat de Carmencita Brojboiu, s-ar putea descrie prin sitagma: „strictul necesar.” 

Auzim muzică jazz. Intrăm în atmosferă. Un tramvai numit dorință, în contemporaneitate . În acest univers se găsesc o canapea mobilă, tatuaje, o pungă de hârtie de la Cărturești, doze de bere, un televizor, o cameră de filmat, căști pentru a asculta muzică…

Pe rând, diverse personaje (mai întâi cele secundare, apoi, pe măsură ce intensitatea crește, cele principale) se adresează direct publicului, făcând scurte precizări, glume, oferind date despre contextul apariției piesei și despre receptarea critică a vremii și anunțând începerea fiecărui act. Uneori, acestea sparg convenția, vorbind despre procesul creării spectacolului, despre cum cineva, aflând că Tom Dugdale urmează să monteze Un tramvai numit dorință, a exclamat „Montezi Tennessee Williams? Cu toate sentimentele alea afurisite!” sau despre dificultatea de a găsi o frunză de palmier cu care Blanche să-și facă vânt în zilele caniculare. 

Poză preluată de pe site-ul Teatrului Maghiar de Stat

Conflict și amestec între clase 

Blanche DuBois (Imola Kézdi), cocheta eternă, profesoară de literatură engleză dintr-o familie bună din sudul Americii, cu origini franțuzești, o aristocrată decăzută și instabilă, care nu se poate adapta noii situații financiare și chiar clasei sociale în care e obligată să intre, își face apariția în apartamentul improvizat al surorii ei. Arată complet nepotrivit în contextul în care a ajuns. Sora ei, Stella (Anikó Pethő), este, în mod cert, parte din peisaj; rupând de mult contactul cu realitatea de acasă, pare să n-aibă nimic în comun cu Blanche, în afara amintirilor care le leagă. Cele două par a fi în contrast, sugerat în primă instanță, destul de facil, de ținutele lor: Blanche e într-o rochie de dantelă albă, încălțată în sandale crem cu toc, iar Stella poartă o bluză transparentă, pantaloni scurți și e încălțată în ghete înalte – toate negre. Ambele reflectă tipuri diferite de decădere a aristocrației: Stella s-a regăsit într-o viață mult mai simplă, săracă, marginală, în New Orleans, alături de Stanely (emigrant polonez, caracterizat prin necioplire, lipsă de educație, brutalitate, dar și cultura muncii; descris de Blanche ca fiind „subuman”) și de alți oameni din aceeași clasă socială cu el, în timp ce Blanche se încăpățânează să mențină aparența unui anumit nivel intelectual și financiar. Ea poartă haine elegante, are perle la gât, face constant băi fierbinți, pentru a-și calma nervii, bea prea mult whiskey. Stella și Stanley beau bere la doză sau direct din sticlă, se uită la meci și au tatuaje.

Rămasă fără bani, Blanche „vine în vizită”, dar ajunge să se mute la Stella și Stanley, ceea ce creează o stare de tensiune și încordare permanentă. Blanche se remarcă prin instabilitate. Stella, printr-o oarecare inconștiență, aflându-se, poate fără să-și dea seama, se află undeva între vechea aristocrație din care provine și noul stil de viață; personalitatea ei pare cumva incertă, greu de definit. Stanley se remarcă prin lipsa de delicatețe. Datorită costumelor, gesturilor, mimicii (grosolane la Stanley și prețioase la Blanche), iese în evindență decăderea clasei de sus și nu neapărat ascensiunea, dar răspândirea celei de jos, care convertește la ea oameni din fosta clasă de sus.

Poză preluată de pe site-ul Teatrului Maghiar de Stat

Străinul nu ca emigrant

Mitch (Attila Orbán), prietenul lui Stanley, care locuiește cu mama sa bolnavă, îi face curte lui Blanche. E sângaci, se comportă ca un gentleman, dar are și caracteristicile și așteptările specifice clasei sociale de jos. Amândoi fiind singuri, decid să fie împreună; nu din iubire, ci din nevoie, din frica de singurătate. Blanche, beată, îi destăinuie lui Mitch cea mai intimă amintire și traumă, cea mai adâncă rană – dragostea ei pentru soțul din tinerețe, un băiat homosexual, pentru a cărui moarte prin sinucidere se învinovățește.

„În această piesă, cel mai străin e Allan, un personaj care nu apare deloc, tânărul cu care s-a măritat Blanche și despre care a aflat că este homosexual. (…) Cred că Williams sugerează discret că respingerea străinului s-ar putea întoarce cândva împotriva noastră – să ne bântuie, așa cum Blanche este bântuită de moartea lui Allan- poate veni momentul când se redesenează anumite linii pe hartă, iar noi ne vom găsi dintr-o dată în afara ei.” – spune regizorul.

Poză preluată de pe site-ul Teatrului Maghiar de Stat

Filmarea în direct ca introspecție

Steve (Ferenc Sinkó), prieten al lui Stanley și al Stellei, o filmează pe Blanche, iar imaginile sunt proiectate în direct, pe draperia neagră din fundalul scenei și pe televizor, amintind atât de un reality show, cât și de un film din curentul Dogma 95. Îi filmează lui Blanche adâncirea nebuniei. Folosirea camerei ne dă impresia că am intrat în mintea ei; creează un sentiment de intimitate, extrem de uman și aproape incomod. Ca justificare (destul de naivă și neconvingătoare) a folosirii tehnicii filmării în direct, Tom Dugdale afirmă: „Mă interesează, de asemenea, relația dintre piesa de teatru și faimosul film cu Marlon Brando realizat de Elia Kazan. Probabil mult mai mulți spectatori au văzut filmul și nu punerea în scenă a piesei, ceea ce m-a îndemnat să experimentez posibilitățile includerii limbajului cinematografic în spectacolul nostru.”

Spre final, tot decorul mobil se mută, astfel încât baia să ajungă în mijlocul scenei. Blanche se fardează în fața oglinzii, purtând o perucă albastră. Se pregătește de o întâlnire cu un fost coleg de liceu, care urmează să aibă loc doar în mintea ei. Îi scrie numele cu ruj roșu pe oglindă. Stanley începe să o filmeze. O judecă. Ai senzația că participi la un interogatoriu. Blanche pare expusă. Vorbește în fața camerei, folosind capul dușului pe post de microfon. Prim-planuri, detalii ale feței, mâinile, umerii, spatele ei. Goliciunea ei, singurătatea, visurile naive, dureroase. Pe televizor și pe draperia neagră din fundal vedem clar cum realitatea ei se limitează la propriile ficțiuni create în urma traumelor din trecut, ficțiuni pe care și le împărtășește – uneori chiar vrea să le impună – și altora. Filmând-o pe Blanche, Stanley încadrează în imagine și cele două ecrane: astfel, chipul ei se multiplică, se creează un efect ce pare a fi o reprezentare a demenței: Blanche e sufocată, aglomerată, asediată de ea însăși – singura persoană de care nu poate scăpa, de care nu poate fugi, și singurul mediu din care nu poate evada.

Blanche e stridentă, fragilitatea și instabilitatea ei se influențează reciproc. Se vede în ea un substrat putred, care a apărut sau a început să se dezvolte din momentul traumei sinuciderii soțului. Stanley profită de vulnerabilitatea ei, făcând-o să se culce cu el. Pe ecrane vedem filmat începutul preludiului.

Poză preluată de pe site-ul Teatrului Maghiar de Stat

Un spectacol la care nu te aștepți să râzi

Pentru o piesă de Tennessee Williams, spectacolul lui Dugdale este neașteptat de entertaining. Relația Blanche-Stanley, care, în timpul lecturii textului, pare mai degrabă permanent tensionată și pe punctul de a exploda într-un calvar (sau într-un calvar și mai mare, căci întreaga atmosferă este de calvar), prin însăși contrastul și nepotrivirea ei socială și umană, are ceva comic. De exemplu, Stanley, așezat pe WC, discută cu Blanche despre zodii, fiind despărțiți numai de draperia neagră. Între timp, Blanche dă cu parfum în încăpere – parfum al cărui miros plăcut se simte și din rândul al treilea.

În astfel de momente, spectacolul pare să nu atingă intensitatea textului; să o ia puțin pe arătură, ceea ce (deși am zâmbit și eu) m-a făcut să mă întreb: Oare Tennessee Williams ar fi apreciat aceste ieșiri comice?

Semne de întrebare

Pe parcursul celor 2 ore și 20 de minute de spectacol (care trec pe nesimțite), apar unele neclarități. De ce au fost necesare introducerile și adresarea către public dinaintea fiecărui act? De ce, de ziua lui Blanche, personajele poartă coifuri pe care scrie „La mulți ani!” în limba română? (Un detaliu care produce o oarecare confuzie. Da, suntem în România, dar e o piesă americană, montată de un regizor american la Teatrul Maghiar, și se joacă în maghiară; ar trebui să fie o glumă multiculturală clujeană?) 

În plus, o observație care n-are legătură cu regia: când e atât de mult alcool într-o piesă, în mod inevitabil, stai și te întrebi dacă acolo e, într-adevăr, alcool. Ceea ce, desigur, te scoate puțin din poveste.

Final în așteptare

Decorul se schimbă din nou, aceleași elemente compunând acum o cameră de spital sau o încăpere care amintește de una. Toată lumea așteaptă venirea medicilor care o vor duce pe Blanche la ospiciu. Tăcere aproape completă, tensiune prin economia de replici. Blanche se pregătește de plecare. Îmbrățișează solemn pe toată lumea, mai puțin pe Stanley. O îmbrățișează pe Stella și, extenuată, nu își desprinde brațele de ea, până nu o forțează Eunice (Csilla Varga), soția lui Steve. Celebra replică „Eu totdeauna am depins de bunătatea străinilor” este rostită de Blanche către Stella, și nu către medic, cum e în piesa lui Williams – schimbare făcută de regizor probabil pentru a ne transmite înstrăinarea lui Blanche de propria familie sau faptul că nu mai recunoaște pe nimeni.

Spectacolul se termină într-o stare de așteptare și confuzie. Personajele, dezorientate, se îndoiesc, încearcă să decidă dacă a fost bine sau nu că au trimis-o pe Blanche la ospiciu. Se deplasează dintr-o parte în alta, creând o stare tensionată. Finalul, greu de înțeles (poate în mod voit), m-a făcut să mă întreb: Ce se întâmplă? (Și, în același timp, am avut impresia că nici actorilor nu le este foarte clar de ce fac ceea ce fac.)

Poză preluată de pe site-ul Teatrului Maghiar de Stat

Un tramvai numit dorință

De Tennessee Williams 

Regia TOM DUGDALE

Produs de TEATRUL MAGHIAR DE STAT CLUJ-NAPOCA

Scenografia CARMENCITA BROJBOIU

Dramaturgia KATA DEMETER

Regia tehnică PÁL BÖJTHE

Blanche IMOLA KÉZDI

Stella ANIKÓ PETHŐ

Stanley LORÁND FARKAS

Mitch ATTILA ORBÁN

Eunice CSILLA VARGA

Steve FERENC SINKÓ

Doctor / Tânăr CSABA MAROSÁN

Data premierei: 28 iunie 2017

Bibliografie:

https://www.huntheater.ro/ro/spectacol/445/un-tramvai-numit-dorinta/

https://www.tomdugdale.com/

Sursă fotografii: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *