Ilustrație realizată de Paula Onofrei

Pentru mine e a 16a* zi în autoizolare, stare pe care o împart, uneori, cu câțiva prieteni apropiați, prin telefon, sau cu părinții mei seara, când ne asigurăm unii pe alții că suntem sănătoși, că lucrurile își urmează cursul și că o să ne vedem cu bine când o fi. Mai e motanul, cel mai de nădejde partener de carantină și cea mai accesibilă formă de terapie. În fine.

Observ că singurătatea asta, pe lângă toate capcanele ei, are câteva momente atât de prețioase de claritate și liniște! Și în acele clipe, ca de nicăieri, reușești să mai înțelegi ceva despre lume, te izbește conștientizarea faptului că, în toată dezordinea, în toată neliniștea din mintea ta, există ceva – o mână invizibilă, un fir, un bibliotecar tacit și meticulos care așează totul în ordine, în timp. Și când lucrul ăsta se întâmplă – complet aleatoriu și fără să-l poți controla – te cuprinde o stare de euforie și de uimire, un soi de speranță că lumina nu și-a abandonat postul de la capătul tunelului.

Am citit de curând un schimb de scrisori între Theodor-Cristian Popescu și Mihaela Sîrbu, publicat în Scena.ro, în cadrul unei rubrici curatoriate de Leta Popescu, „Atitudini în teatrul românesc”. Și, în timp ce-i citeam pe acești oameni vorbindu-și onest și deschis, fără menajamente, fără ascunzișuri, cu o transparență sănătoasă și atât de necesară mediului artistic, și mai ales mediului teatral românesc, mă gândeam la noi toți, la așteptările noastre față de teatru, la prăpastia asta care desparte idealul din capul nostru de rezultatul propriu-zis. Și, la fel ca şi Cristi Popescu, mă întrebam: Unde am greșit noi, practicienii? Unde continuăm să greșim, după atâția ani în care singura noastră speranță era să devenim curajoși, tranșanți, relevanți, liberi?

Nu am un răspuns clar. Am doar niște posibile ipoteze care ar putea să conțină doza lor de adevăr sau de plauzibilitate. Mă gândesc că timpul nostru, al spațiului teatral românesc, este mult diferit de timpul european. Ceva din noi visează să rupă barierele unor tradiții pe cât de valoroase, pe atât de greșit înțelese, în timp ce o altă parte – rațiunea, frica sau pur și simplu complacerea – se ține strâns de exact aceleași tradiții și continuă să le propage. 

Mă gândesc că programa facultăților de teatru din țară e încă ancorată în unele sisteme și metode care, pe cât ar putea fi de necesare în doze corecte, pe atât sunt de dăunătoare când ne țin la distanță de acei nesăbuiți „acum” și „aici”. Mă gândesc că, pe când ajung față în față cu scena unui teatru – sau perpendicular cu ea, dacă vreți – tinerii practicieni nu mai știu ce să facă cu mâinile, cum să dea din ele ca realitatea învățată la școală să se suprapună cu realitatea instituțiilor în care intră. Mă gândesc că instituțiile însele și-au pierdut în timp acest simț al realității sau pur și simplu aleg să-l ignore pentru un nume de talie acceptabilă.

Mă gândesc la masteratele făcute cu jumătate de normă, pentru că toți cei implicați au ajuns deja față în față cu realitatea de care vorbeam și nu mai au timp să „facă școală”. Nu mai au timp să-l piardă, pentru că timpul le fuge oricum printre degete până să prindă, nu postul pe care și-l zugrăvesc în minte din primele săptămâni de facultate, ci un post acolo, într-un teatru de stat, dacă se poate. Și nu-l prind oricum, decât atunci când se întâmplă ca un contract pe perioadă nedeterminată să simtă nevoia de odihnă sau când în strategia respectivelor teatre intră și un strop din tânăra generație de practicieni. O colaborare, acolo. Un contract pe stagiune sau pe spectacol.

Mă gândesc că suntem foarte departe unii de alții. Că anumite principii se transmit greu sau se lovesc de zidurile unor tineri inconștienți sau ale unor veterani și mai inconștienți și cad la podea. Cad pe „sfânta scândură” și le mătură seara personalul de serviciu.

Teatrul românesc e încă fraged. Încă nu și-a gasit, decât poate destul de rar, printr-un nume într-o insulă de alte nume, printr-un spectacol într-o mare de pseudo-spectacole, o voce pe care să o creadă. Restul sunt lecții demonstrative de istorie, sociologie și carnaval. Pentru că arta e făcută să destindă spirite și să predea mot-à-mot fapte. Pentru că arta asta a noastră, săraca, trebuie să compenseze lacune pe care le avem noi dintotdeauna, trebuie să umple goluri pe care sistemul educațional sau nucleul familial sau alte circumstanțe nu le-au umplut. Sau pe care nivelul de corupție la scară micro și macro le-au provocat. Arta asta a noastră gâfâie între deadline-uri și se luptă să înțeleagă dacă termenul „industrie” e valabil, e demn, e benefic, e necesar. Arta asta, mai mult ca oricând, obosită și târâtă dintr-o parte în alta, are acum timp să se odihnească un pic.

Dar noi, ăștia care avem cât de cât o plasă de siguranță acum, ne dăm acest timp să reflectăm? Ne gândim că sistemul pe care l-am creat sau l-am încurajat tacit ar trebui să se schimbe? Ne gândim că e momentul să ne asumăm onest nefăcutele și să o luăm de la capăt altfel? Nu cred că un teatru ca înainte este efectul dorit în urma acestei lungi pauze, care se întinde peste noi ca o mlaștină. Nu cred că acel „înainte” este reperul la care vrem să ne întoarcem. Pentru că dacă e, mi-aș dori să nu ne întoarcem la el.

O lume fără teatru e greu de închipuit. Înțelegem acum, deopotrivă spectatori și practicieni, ce bine era. Haideți să nu ne păcălim cu acel bine, însă. E un bine iluzoriu, construit pe fundamentul răului de acum. Haideți să recunoaștem ce n-a fost bine și să ținem minte asta data viitoare când ne întâlnim. Pentru că ne vom întâlni la un moment dat și, mână în mână (ce replică tabu acum!) cu entuziasmul și amețeala care ne vor cuprinde, riscăm să uităm.

* Articolul a fost scris în data de 28.03.2020.

Teatrul și iubirea și ce-o mai fi pe lângă

Problema nu e asta, problema e că noi, ca societate, cu toate moștenirile traumatice acumulate de-a lungul timpului, cu toate lecțiile despre frică, limitare, singurătate și lipsă de încredere în Citește mai mult

 „Trebuie să ne facem propriile spații de joacă”-Alin Neguțoiu, despre teatrul românesc

Mi se pare că suntem niște ființe sfinte și mizerabile. Avem mult avânt, foarte mult entuziasm. Dar în același timp suntem într-un mediu extrem de obosit, retrograd, învechit care nu Citește mai mult

Atelier de teatru. De la un click la 2 metri distanță.

Te-ai plictisit de stat în casă? Vrei să te deconectezi un pic de la starea de amorțeală și să înveți într-o atmosferă prietenoasă? Vrei să afli unde poți să te Citește mai mult

Exeunt: revoluţii artistice trăite în pijama. Jurnal experienţial.

Pandemia nu a fost menţionată nici în contractul de studii, nici în programa şcolară, drept pentru care nu ne-a învăţat nimeni la secția de teatrologie cum să scriem despre spectacole Citește mai mult

Educația non-formală prin teatru. O alegere care (ne) costă pe termen lung

Am văzut câtă bucurie poate emana capacitatea de a-ți mișca liber corpul. De a spune o poveste pe o temă aleasă de tine. De a te distra în timp ce Citește mai mult

Despre lipsa de egoism a teatrului

Dintre toate artele care mă pasionează, teatrul e, de departe, cea care mă face cel mai frecvent să mă întreb: Pentru ce?

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *