Poză preluată de pe Vimeo, Louisiana Channel, „Linn Ullmann: We All Try to Make Life Work”
Transpunere a memoriei
A scrie despre părinții tăi. Te îndepărtezi suficient, dar nu cât să-ți pierzi capacitatea de a privi din interior, nu cât să devii impersonal. A încerca să-ți înțelegi părinții. A nu-i judeca. A scrie despre tine din trecut. A privi trecutul cu duioșie și cu realism – dar memoria e ceva atât de ciudat și schimbător, atât de personal și greu de supus unor reguli și standarde, încât e greu de spus că poate fi abordată „cu realism.”
Linn Ullmann (n. 1966) este o scriitoare și jurnalistă norvegiano-suedeză, fiica cineastului Ingmar Bergman și a actriței Liv Ullmann, artiști care au colaborat la pelicule impresionante, precum Persona (1966), Strigăte și șoapte (1972), Scene dintr-o căsnicie (1973) sau Sonată de toamnă (1978).
Când părinții tăi sunt două personalități atât de celebre și marcante ale cinemaului și ale teatrului atât scandinav, cât și universal, cărora li se dedică în continuare opere scrise și documentare, despre a căror relație de cinci ani – care fascinează în continuare iubitorii de film – s-a făcut un documentar (Liv & Ingmar, 2012, r. Dheeraj Akolkar), riști ca lumea să te citească numai sau în primul rând pentru că ești fiica lor (și din categoria aceasta fac și eu parte). „Neliniște”, al șaselea roman semnat Linn Ullmann, roman autobiografic despre puterea, complexitatea și frumusețea memoriei, despre relația cu părinții, despre iubirea dintre părinți și copii, despre iubire, distanțe, despărțiri, frici, creație, singurătate, despre a fi copilul unui cuplu de artiști boemi și devotați muncii lor, oarecum stângaci în viața de zi cu zi, care și-ar fi dorit să rămână veșnic copii; despre a crește, a îmbătrâni, a uita din ce în ce mai mult, a muri. Publicat în 2015, romanul a devenit în scurt timp bestseller în țările scandinave, iar, în luna februarie a acestui an, a apărut și în limba română, la Editura Polirom, în traducerea lui Ovio Olaru.
Ordinea apariției amintirilor are propria logică. Viața lui Linn, din copilărie până în prezent. Transcrieri ale unor conversații înregistrate, între ea și tatăl ei, spre sfârșitul vieții lui, când cei doi începuseră să lucreze împreună la o mult amânată carte despre îmbătrânire; un epilog. Fragmente de scrisori, bilete.
Un roman compus din paragrafe scurte, într-o ordine aparent aleatorie, oarecum cronologică, cu bucle și „arcuri” temporale, cu o structură clară, scris într-un stil curat, cu comparații ieșite din comun, care îți rămân în memorie (de exemplu „cafea neagră ca o Biblie” sau „Vorbea o engleză frumoasă, dar stricată, ca un parchet vechi”). Având un ton sincer și intim, ieșiri umoristice neașteptate și meditații învăluite, Linn Ullmann face portrete vii oamenilor în preajma cărora a trăit și trăiește, ducându-ne la Oslo, New York, California și pe Insula Fårö – insula în care Bergman s-a refugiat în ultimii patruzeci de ani de viață și despre care spunea: „Dacă am vrea să fim pompoși, am spune că mi-am găsit căminul și, dacă am face o glumă, ai putea spune că a fost dragoste la prima vedere.”
Fårö
Linn petrecea o lună pe an (luna iunie) la Hammars, pe Insula Fårö, alături de alți copii ai lui Bergman, din mai multe căsnicii, veniți tot în vacanță. La începutul cărții, ne este înfățișată viața de acolo, cu libertatea ei (aici, copiii aveau voie să facă oricâtă dezordine voiau în camerele lor) și cu regulile ei stricte (toată lumea știa foarte clar ce e permis și ce nu – de pildă, paharele nu aveau ce căuta în casă, pentru că lăsau urme pe mobilă, iar masa se lua întotdeauna la ore fixe), cu cinematograful personal, cu piscina turcoaz de care Bergman era foarte mândru și pe care o numea swimmingpool, cu „ședințele” lui Linn cu tatăl ei (momente în care stăteau de vorbă în biroul lui – loc unde el lucra zilnic, ore în șir, în care nu putea fi deranjat; deși, uneori, mai făcea excepții, atunci când fata avea nevoie de el ca să înlăture vreo insectă uriașă din dormitorul ei).
Mama și Tatăl
A încerca să descifrezi iubirea părinților – misiune cvasi-imposibilă, ca în cazul oricărui mister, dar misiune foarte frumoasă.
„Tata îi spunea mamei că ea e Stradivariusul lui. (…) Aceasta e una din situațiile în care și mama, și tatăl se lăsau seduși de metafore. Nici unuia dintre ei nu-i păsa sau nici unul nu știa că mai multe studii demonstraseră fără urmă de îndoială că Stradivariusul nu sună mai bine decât alte viori asemănătoare.” El care i-a spus, în timpul turnării primului film făcut împreună (Persona, 1966): „Suntem dureros legați unul de celălalt” și ea căreia i s-a părut că „sună bine. Și puțin dureros. Și confuz. Și adevărat. Și poate puțin penibil.”
Ei care au alcătuit un „registru de despărțire”, document scris de mână, despre cum ar trebui să fie viața lor după separare – „Ce mai pot aștepta de la tine acum, că nu mai trăim împreună? Cine mai ești tu? Ce fel de povești ne vom spune despre noi înșine și despre celălalt?”
Cu blândețe și curiozitate, vrând să-i descopere, să-i privească într-o nouă lumină, Linn își portretizează părinții, atât de diferiți ca temperament și ca stil de viață, cu defectele, fixațiile, ieșirile, pasiunile, boema, iubirea lor. „Încerc să înțeleg ceva despre dragoste aici, și despre părinții mei, și de ce singurătatea a jucat un rol atât de important în viețile lor, și de ce, mai mult decât orice pe lume, le era atât de frică să fie părăsiți.”
Arta oferă o imagine umană a celui care o creează, fiindu-i adesea cea mai sinceră expresie. Dar Bergman, impunând restricții uneori exagerate, pentru ca diferite activități obișnuite să nu ducă la îmbolnăvire sau la moarte și înotând gol, dimineața, în piscina cu apă foarte rece, și Ullmann, preparând mâncare la conservă și repetând (ca, de altfel, și alte femei din familia ei) că „bărbații vin și pleacă” sunt, bineînțeles, de negăsit în filmele lor. Pe când mama spunea „Mi se strâng toți nervii”, tatăl se exprima și mai metaforic, zicând „Plesnesc de nervi ca un lebăr otrăvit.” Linn ne arată o altfel de dimensiune a celor doi artiști – una tot umană, dar nu umană prin artă.
A-ți descifra părinții.
Mama
„Poate cea mai intimă dorință a ei era să fie iubită necondiționat, dar să-și păstreze, în același timp, independența.” Actriță ieșită din comun, plină de viață, cu reacții neașteptate („Când mama nu mai suporta să fie apelată, smulgea cablurile din telefoane, atât din cel roșu, cât și din cel alb, și le arunca pe amândouă în congelator.”), femeie fermecătoare („Uneori se simte de-a dreptul stupidă, are un fel anume de a privi bărbații care îi face să se simtă genii. Chiar și geniile adevărate încep să se creadă genii când îi privește mama.”), care călătorește des, are mai multe relații, e în căutare, e într-o continuă mișcare.
Tatăl
Geniul care „susținea că cele mai groaznice coșmaruri se desfășoară în lumina orbitoare a soarelui”, iar noaptea, când nu putea să doarmă, chinuit de insomnie, scria direct pe noptieră, cu o cariocă neagră. Avea o cultură a muncii dusă până la obsesie („«muncă» e cuvântul magic”), dar indispensabilă în cazul unei opere ca a lui. Era un mare iubitor de muzică clasică (în special Bach) și era punctual până în măduva oaselor – pretinzând și de la ceilalți aceeași punctualitate („Nimeni nu întârzia la Hammars. Dar, chiar și când erai punctual pur și simplu (…), trebuia să spui «Scuze de întârziere!»”).
Linn este al nouălea copil al lui Bergman. El era cu 48 de ani mai mare decât ea, diferență care, la început, părea problematică – el credea că nu prea au despre ce să discute. Relația lor era apropiată. La un moment dat, îi spune fiicei sale: „Ca o relație de iubire să funcționeze, (…) trebuie să fii sigur că ești în stare să alternezi poziția de adult cu cea de copil.” Fiica spune despre tatăl ei că „avea darul rarisim de a-i face pe ceilalți să se simtă speciali. Să se simtă văzuți, luați în seamă, aleși. Te lua de mână și îți spunea «Rămâi cu mine», și un moment sau mai multe te gândeai, poate, că ești prima persoană căreia îi spune asta. Că erați doar voi doi împotriva lumii.”
Copilul
A te descifra pe tine din trecut.
Un copil firav, profund atașat de mamă, singuratic, care abia așteaptă să crească, plin de dor: „Îi era dor de mama tot timpul, chiar și când se aflau în aceeași cameră. Dragostea fetiței era mult mai mult decât putea să suporte mama ei.”, spunând că avea nevoie „de un corp în plus: un corp pentru mine și unul în plus, pentru tot acest dor.” Dorul pare a avea o importanță majoră, crucială. Înainte ca Linn să fie botezată, ca o predestinare, parcă, Bergman i-a trimis o scrisoare, în care spunea: „Îți doresc să ai parte de dor neîncetat și de speranțe, fiindcă nu se poate trăi fără dor.” Copilul plin de dor, care se transformă într-un adolescent rebel. Înainte să fie majoră, fuge din Statele Unite la München ca să-și întâlnească părinții; ca să fie toți trei împreună. Își dorește să facă o fotografie cu amândoi – una în care să fie toți trei; nu există niciuna. În continuare nu există niciuna. Copilul plin de dor pleacă în adolescență la Paris cu un fotograf mult mai în vârstă. Mai târziu, studiază literatura, devine autoare, devine mamă…
Epilogul
Bergman și-a pregătit minuțios înmormântarea. Și-a comandat sicriul, a făcut rost de oameni care să i-l poarte pe ultimul drum, a dat instrucțiuni clare, punând totul la cale de parcă ar fi fost vorba de un spectacol sau de un film. El nu improviza niciodată – „Să ai un plan. Asta e deviza familiei.”
Într-una dintre înregistrări, îi spune lui Linn: „Când îmbătrânești, încetezi să fii întreg.” Devine un bătrân de aproape 90 ani, care cere să-și viziteze mama (de mult stinsă din viață), uită cuvinte și vorbește din ce în ce mai rar. Îi e dor de munca în teatru, de actori, de Stockholm, de mersul la operă și de viața culturală de acolo. Despre îmbătrânire, mai spune și că „e o muncă grea, obositoare și dizgrațioasă, cu un program infernal.”
A tratat subiectul morții în multe dintre filmele sale, dar, abia atunci când moartea se apropia de el, Bergman a afirmat că a fost nevoit s-o ia în serios; până atunci moartea îl preocupase doar „ca basm”, „ca fantezie.”
„A vedea, a-ți aminti, a înțelege.” Este prima frază a romanului, ce poate fi citit și gustat nu doar de cineva cu o mare pasiune, pentru opera lui Bergman, pentru jocul lui Ullmann, și pentru cuplul pe care cei doi l-au format vreme de cinci ani. E un roman scris cu măiestrie. Se citește pe nerăsuflate, deoarece este despre și plin de omenie. „Neliniște” este o călătorie intensă prin memoria unui om care e mult mai mult decât fiica părinților ei.
Dincolo de impresii, Capernaum pune pe masă nişte întrebări ce atârnă greu: Cum se pot apăra copiii născuţi în mizerie? Ar trebui să aibă fiecare om dreptul să nască şi Citește mai mult
Perpetuăm o cultură a fricii în timp ce pe alocuri se trâmbițează corectitudinea politică și anumite mișcări încearcă să ne îndrume spre o practică mai sănătoasă care ar trebui, de Citește mai mult
Deși începe cu finalul dezastruos, Irreversible nu te face să te simți de parcă, năpădit de-un impuls subit, citești ultima pagină din cartea care ți-a ros curiozitate pentru zile-ntregi. Dimpotrivă, Citește mai mult
Mai degrabă filmul este o formă de terapie și de luare la cunoștință pentru cei care au avut persoane apropiate ca victime. Dar oare este interesată cu adevărat China de Citește mai mult
Cred că Meshes of the Afternoon e un film în care trebuie să-ți găsești singur drumul, nu un film care îți arată calea rațională pe care să mergi...
Tiff-ul de anul acesta m-a ajutat să văd că românii sunt civilizați, că pasiunea pentru film e acolo, îmbibată adânc, că arta în general își va face loc în orice Citește mai mult