Mommy (2014)

Dacă îți împarți chiria cu o studentă la Facultatea de Film așa cum fac eu, atunci poți fi sigur că nu te vei mai uita la filme proaste pentru o vreme. Ba mai mult decât atât, dai peste niște capodopere de care n-ai fi aflat în mod normal. Așa se face că, într-o seară, colega mea se întoarce de la cinema, după ce vede „Mommy”, spunându-mi la o țigară, pe balcon că nu știe dacă a mai întâlnit ceva atât de frumos și că parcă nici nu-i mai vine să iasă din casă după așa un film.

Câteva seri mai târziu, îmi găsesc niște timp să mă uit și eu (cu ea alături, desigur, pentru a-mi spune „fi atentă la asta” sau ” nu vorbi aici” de fiecare dată când e nevoie). Citisem înainte că regizorul și producătorul Xavier Dolan a primit în 2014 un premiu la Cannes tocmai pentru acest film.

„Mommy” urmărește mai mult decât povestea unei mame care își crește singură copilul cu ADHD și probleme de comportament. Urmărește cum ajungem să ne raportăm la viață după mai multe situații în care simțim că viața nu mai ține cu noi. De multe ori, pe parcursul filmului, îmi spun în minte: „Uau, nici nu-mi dau seama cum s-a ajuns până aici” . Toată acțiunea curge într-o manieră atât de naturală, încât atunci când vine momentul unei situații limită, nici nu realizezi cât de ușor s-a ajuns acolo. Atunci îți dai seama că mereu ești la un pas de a trăi și tu așa ceva.

„Iubind pe cineva nu înseamnă că îl și salvăm. Dragostea n-are nicio legătură.”

Dacă la început nu prea știi ce să crezi despre protagonista excentrică Diana și despre fiul ei Steve, care deranjează vizibil orice persoană cu care are cel mai mic contact, la final îi iubești, cu siguranță. Iubești relația lor stranie, dar extraordinar de puternică. Iubești cele două scurte momente de fericire sinceră și deplină pe care Diana și Steve le trăiesc și care sunt atât de autentic și surprinzător punctate de Dolan. În final, iubești dinamismul și pur și simplu modul lor de a trece împreună peste orice. Realitatea lor nu e una ușor de acceptat: a unei Canade fictive în care s-a implementat o lege ce îți permite să îți abandonezi copilul la orice spital, dacă el are probleme comportamentale, iar tu nu îl poți crește, ceea ce face relația dintre cei doi și mai impresionantă. E o realitate dură, dar deloc departe de a noastră.

Prin urmare, „Mommy” e despre dansuri spontane în bucătărie pe muzică veche, despre cum să te lași dus de val din când în când, despre a înțelege că unele lucruri pur și simplu nu le poți controla. Însă e și despre lacrimi și pumni și limite.

„Suntem o echipă. O să învăț să mă controlez și o să te protejez”

Coloana sonoră este excepțională. Sunt melodii cu care rezonezi, care subliniază perfect ce se întâmplă în interiorul personajului. Cadrele și lumina aleasă, de asemenea, te fac să-ți dorești să dai replay de zeci de ori la aceeași scenă și este impresionat cât de bine sunt surprinse atât detaliile din casa personajelor, cât și fiecare bătălie interioară. La un moment dat, inevitabil te pierzi și uiți că ești în fața unui ecran și nu faci parte din poveste, iar, la final, vrei să te ridici, să treci prin televizor și să-o iei în brațe pe Diana, să îi spui că așa a fost să fie. Acesta e efectul „Mommy”.

Florile lui Mao

Mai degrabă filmul este o formă de terapie și de luare la cunoștință pentru cei care au avut persoane apropiate ca victime. Dar oare este interesată cu adevărat China de Citește mai mult

Capernaum: Am dreptul să nu mă fi născut

Dincolo de impresii, Capernaum pune pe masă nişte întrebări ce atârnă greu: Cum se pot apăra copiii născuţi în mizerie? Ar trebui să aibă fiecare om dreptul să nască şi Citește mai mult

Jurnal de TIFF

Tiff-ul de anul acesta m-a ajutat să văd că românii sunt civilizați, că pasiunea pentru film e acolo, îmbibată adânc, că arta în general își va face loc în orice Citește mai mult

De ce iubim filmele franțuzești?

Probabil mulți dintre noi ne-am uitat la un film franțuzesc foarte bun și ne-am făcut promisiunea că ne vom uita la mai multe filme unde dialogul cel mai aprins dintre Citește mai mult

Miracolul din celula 7 sau despre elefantul din ghiozdan

Perpetuăm o cultură a fricii în timp ce pe alocuri se trâmbițează corectitudinea politică și anumite mișcări încearcă să ne îndrume spre o practică mai sănătoasă care ar trebui, de Citește mai mult

Irreversible sau despre cum timpul distruge tot

Deși începe cu finalul dezastruos, Irreversible nu te face să te simți de parcă, năpădit de-un impuls subit, citești ultima pagină din cartea care ți-a ros curiozitate pentru zile-ntregi. Dimpotrivă, Citește mai mult

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *