Ilustrație realizată de Paula Onofrei

Aprilie e (și) despre luna revenirilor, a planificărilor făcute de acasă, a gândirii, sper eu, libere. Subiectul identității naționale reapare fragil cu diverse pretexte. Recitind un draft vechi care aștepta cuminte prilejul să iasă la lumină, vă invit să luăm o pauză și regândim câteva din valorile personale și comune.

LIMBA MEA DE FIER (E)

LIMBA MEA DE MIERE.

Îmi plac jocurile de cuvinte.

Dimineața la cafea.

La ora 3 când ziua mi se pare mult prea scurtă.

Seara înainte de culcare când mă gândesc câte ore de somn îmi râmân dacă mă culc acum.

În oraș e aglomerat, iar eu, cetățeanul european, pun întrebări. Foarte multe întrebări. Atât de multe încât nu știu pe care să o aleg pentru că mi-e frică. Mi-e foarte frică de răspunsul pe care îl voi primi. De fapt, mi-e frică de faptul că nu voi primi niciun răspuns. Sau că va trebui să aștept. Iar mie nu-mi place să aștept. Mie îmi place să vorbesc. Să scot cu pompa din creierul meu ce știu eu mai bine. Cuvinte.  Ce am fost înainte ca alții să-mi atribuie anumite însușiri-cuvinte-stereotipuri-caracteristici-limitări-credințe?

Cine sunt eu acum?

Sunt limba pe care o vorbesc?

Sunt pielea pe care o îmbrac când ies pe ușă în fiecare zi?

Sunt țesutul pe care îl creez zi de zi prin acțiunile mele mai mult sau mai puțin întâmplătoare?

Epiderma mea e alcătuită din păr, praf și limbă. Fiecare cuvânt e un folicul de care atârnă greu un sens care de multe ori îi scapă celui de lângă mine. Praful se vede doar atunci când începe să se adune. Și cuvintele fac întocmai. Cuvintelor le place să se adune în timpanele trecătorilor care se pierd pe străzi la 8 dimineața printre senzații și mirosuri atât de diferite și de puternice, încât ei devin prea insipizi ca să mai însemne ceva pentru locurile prin care trec. Sau pentru cafeneaua în care intră să-și comande, cu fețe căzute, caffe latte-ul. E târziu, știm. Sau pentru portarul de la instituția publică în care lucrează, pe flanela căruia scrie “security guard“. Așa se adună ele, în creier, în stomac și se aglomerează în identitatea națională și individuală. Identité. Individualité. Fatigué. It’s 9 a.m. Deja. And you gotta work. Work. Produce. Made in Ilva. Dacă n-ai văzut încă performence-ul ăsta, nu e târziu să dai o fugă până în Italia. E prea devreme, știm. Mă gândesc la momentele în care anticipez frazele pe care urmează să le rostesc și cum în interiorul meu, al cetățeanului europeano-mondial se dă acerb un meci de box. Mohamad Ali îmi spune că fraza asta ar suna mai bine în engleză. You gotta work in order to be succesful. The true self made man.

Realizez că informația cu care mă confrunt zilnic e prea multă și că oricât aș vrea, n-o să pot să vorbesc mai mult de patru limbi fluent în viața asta.  Oricum, romengleza a devenit sport național chiar și pentru oamenii 40+. Și dacă mă gândesc logic, orice român care vrea să fie cât de cât „cunoscut’’ trebuie să învețe să se plieze pe valorile Occidentului. We are cool people. Acum vă rog să vă scoateți Calsberg-ul de la rece și să vă gândiți de două ori înainte să deschideți gura.

Gândesc în limba română și de aici începe totul. Și totuși mă întreb: am o identitate națională sau sunt urma mai multor identități naționale subdivizate la rândul lor într-o pluriperspectivă identitară? Adevărul e că am învățat de mic să subjug abecedarul și tot degeaba. Se pare că ceva îmi scapă de sub control. It doesn’t make sense anymore. Mă uit la ecranul computerului și-mi dau seama că mai am doar 2% baterie. I need to charge myself.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *