Poză realizată de Nicu Cherciu

Când mă pregătesc să mă duc la teatru, îmi dau seama că, inconștient, mă îmbrac într-un stil diferit dacă este vorba de un spectacol independent sau de unul produs de teatrele de stat. Nu știu sigur de ce fac asta. Poate din cauza atmosferei relaxate din curtea teatrelor indepedente? Acest cadru mă face să am impresia că e ok să iau pe mine un hanorac pe care e trecut numele trupei preferate. Atunci când sunt la un teatru de stat însă, e timpul  să port noua cravată. Oare sunt ele atât de diferite încât pentru fiecare e nevoie de altă îmbrăcăminte? 

Pornind de la aceste gânduri mi-am dorit să pun câteva întrebări cuiva care lucrează în ambele medii. Așa că am purtat o discuție cu actorul Cosmin Stănilă, pornind de la diferențele care există între teatrul independent și cel de stat. 

Cum ai ajuns să lucrezi în proiecte independente. Dar în teatrul de stat?

Sunt legate poveștile, pentru că am rămas în Cluj datorită postului de la Teatrul Național Cluj și teatrul independent a fost o adiție. Ca o chestie în plus.  Aveam liber la teatru, știam Reactorul, văzusem spectacole de la ei care erau cu totul altă formă de ce îmi închipuiam eu pe atunci că poate fi făcut și am zis că aș vrea să fac și eu așa ceva! Așa că am ajuns să joc în spectacolul Noi nu, niciodată.  Văzusem în vara în care am terminat facultatea Miracolul de la Cluj și Abuz-Mâine plec acasă. Mi s-au părut mișto ca subiecte, metod, mi s-a părut că e o zonă bună de explorat. La stat am ajuns după ce am terminat facultatea și am mers la Gala Hop.  M-a sunat domnul Mihai Măniuțiu, care fusese în juriu și m-a întrebat dacă vreau să fac parte din trupa de la Cluj. Am stat un pic pe gânduri, dar bineînțeles că am acceptat.

Cum te afectează faptul că teatrele sunt închise din cauza virusului?

Ca angajat nu te afectează atât de tare financiar. Se face în continuare plata. Ceea ce se face și dacă nu joci în stagiune când este în regim normal și nu ești distribuit în vreun spectacol, nu joci deloc într-o lună. Nu știu dacă e corect. Dacă mă întrebi pe mine, ar trebui să existe un soi de diferență între un actor care joacă mai des și cel care joacă mai rar.  E vorba și de gradul de participare pe care îl aduce acesta în repetiție. Poate apărea situația în care sunt actor angajat, îmi convine salariul și nu vreau neapărat să joc, și fiind, angajat pe perioadă nedeterminată e ok pentru mine.

Atmosfera la repetiții este diferită în teatrul independent faţă de cel de stat?

Depinde foarte mult de la proiect la proiect. Mi se pare că fiecare echipă, chiar dacă e în cadrul aceleiași trupe, creează o atmosferă atât de specifică și de nouă cu fiecare proces încât nu pot să spun că în teatru de stat „e așa’’ și cel independent „așa’’. Sunt etape din același proces în care uneori e mai relaxat, iar alteori se accelerează motoarele. Pot spune cumva că în independent mai pui mâna, faci și alte lucruri. Asta ar fi o diferență majoră. Eu nu aș sta la Teatrul Național să fac ceva legat de scenografie, fiindcă există ateliere dedicate, există oamenii plătiți ca să confecționeze lucruri. În independent dacă e nevoie mi se pare normal să ajuți. Fiind într-un teatru mai mic, fără mijloace, ajungi să le faci pe toate. O trupă a unui teatru de stat ajunge să își cunoască tabieturile. În ambele teatre sunt aceleași reguli de bun simț. Nu îi faci pe ceilalți să se simtă inconfortabil, nu vorbești când au ceilalți replică, nu te plimbi prin culise aiurea. E nevoie de un coleg să se frăsuie și să strice atmosfera. 

Se simte o diferență între publicuri?

Eu pot să îți spun că perspectiva mea e limitată, am ca exemplu doar Teatrul Național și Reactor, ambele din Cluj-Napoca. Cred că ultimul are o nișă destul de clară de public. Nu vine la Reactor aceeași lume care vine la Teatrul Național. Sigur, se întrepătrund undeva. Sunt oamenii la care pur și simplu le place teatrul, sunt pasionați și ajung spectatori înfometați. Așa că vin la ambele! Dar cred că media de vârstă de la Reactor este mai mică decât cea de la Național.

E și vorba de sală. La Reactor e o sală de 80 de oameni maxim așa că și reacția o să o simți altfel. Câteodată la sala mare nu poți să fii atent dacă râde lumea, pentru că e departe. Dacă ești în fundul scenei și se întâmplă o grămadă de lucruri în alte planuri nu mai poți auzi cum reacționează sala. Dar pentru mine e foarte importantă reacția publicului, ceea ce nu știu dacă e un lucru bun în sine. Cumva publicul funcționează la fel, sunt aceleași mecanisme.

Cum te afectează atunci când publicul reacționează diferit de cum ar trebui? De exemplu râde la o scenă  la care nu ar trebui să fie nimic comic?

Nu cred că sunt diferențe atât de mari. E ciudat când ai pregătit ceva ca fiind comic și e liniște în sală. Așa știi că la acea scenă mai trebuie lucrat. Nu prea trebuie să te intereseze, tu trebuie să îți faci treaba, indiferent dacă publicul are reacția pe care ai dorit-o sau nu. De asemenea reacția la aceeași scenă poate să varieze de la spectacol la spectacol. Poți să repeți o lună la o chestie la care crezi că o să rupă sala și să nu fie nici o reacție la premieră. Atunci zici ok, mai păstrăm? Spectacolul următor e la fel? S-ar putea să nu fie la fel. S-ar putea publicul de la următorul spectacol să reacționeze. Se schimbă și publicul și poate și tu schimbi ceva inconștient. Ideal ar fi să știi atât de bine ce faci încât să nu existe variabila asta.

Cum abordezi textul având în vedere că în independent ai o relaţie mai apropiată cu el, în unele cazuri fiind scris chiar de tine (la stat neavând această posibilitate)?

De obicei așa e. Dar nu aș spune că e o regulă generală. Sunt teatre de stat care fac proiecte de teatru documentar, divised. Puțin în România, e adevărat, dar se întâmplă. E mișto să îți zici vorbele tale pe scenă, numai că presupune o altă instanță. Nu mai ești personajul, cum se întâmplă de obicei în teatrul realist, ești performer. Ești undeva între tu și persoana ta scenică. La interpretare e același proces, chiar dacă l-ai scris tu, tot există un proces de asumare și de a-l livra corect, logic și într-un mod sensibil.

Ce are aparte un spațiu mic de joc. Dar unul mare?

Sincer, mie mi se pare mai greu în spațiul mic. E o dificultate în a avea publicul la un metru de tine. Nu poți să minți. Se vede imediat dacă joci mai mult. La scena mare îți permiți să faci mai amplu. La studio poți să joci aproape filmic, nu o să se simtă că e prea puțin. Pe scena mare nu poți să ai o reacție mică și gata, a înțeles toată lumea.

Ce teatru îți place să priveşti?

Sunt într-o zonă ciudată, nu mai îmi dau seama. Am impresia câteodată că nu funcționează realismul. Dacă e realism, piesa trebuie să fie bună, trebuie musai o scriitură bună. Asta e jumătate de muncă. Nu ai cum să faci ceva realist bun, fără o scriitură bună. Merg la aproape orice. Îmi plac musicalurile. Nu îmi e la îndemână să fac, dar îmi place să privesc.  

Discuțiile cu publicul după spectacole, un lucru întâlnit la Reactor, dar foarte rar la Național,  ar trebui practicate mai des?

Câteodată mă fac să mă simt incomod discuțiile cu publicul. Sunt două subiecte mari care se discută, care nu au legătură cu produsul în sine. Primul: se vorbește despre tematică în general, în cazul spectacolelor mai politice, se ajunge la ideologie. Ceea ce mi se pare că nu ar trebui discutat la modul serios. Cât poți să discuți despre un subiect care e super personal? Nu poți să o motivezi în totalitate, e o credință. 

Al doilea: se vorbește despre procesul de lucru. Care poate să fie amuzant, dar în același timp e o chestie care ar trebui să rămână totuși intimă. Ce poți să spui foarte mult despre asta?  Ar trebui să vorbim de momente din spectacol. Ce e aia? Ce înseamnă? Se înțelege? Asta mi se pare formula ideală care ajută pe toată lumea. Și pe artist și pe public.  Întrebarea „De ce ai vrut să faci spectacolul ăsta?”  Ce poți să răspunzi? Uneori motivul pentru care îl faci este ca să te distrezi sau că a fost în fișa postului! Nu știu pe cine interesează de cum a venit ideea. Contează ce impresii ți-a lăsat.

Cum lucrezi când pe scena mare te întâlnești cu o scenografie grandioasă și poate chiar a doua zi, în independent, lucrezi doar cu un microfon?

Scenografia, ca și microfonul, e acolo ca să ajute spectacolul. Dacă se poate face cu microfon sau cu ditamai construcția să se facă. Dacă nu, nu. E bine ca și construcția grandioasă să aibă scopul ei. Atmosfera poate fi dată și doar de o voce, niște cuvinte și o stare.

E chiar atât de mare diferența între independent și stat?

Mie îmi dă sentimente diferite. Cred că ține de vârsta colegilor de la Reactor și de caracterul gospodăresc al teatrului independent, care te obligă să te implici și la alte activități decât cea strict de actor. Cel în care suntem prieteni toți și ne ajutăm la toate, e un pic mai interdisciplinar. Mi se pare la fel de important și atitudinea din teatrul de stat în care vin și singura mea treabă e cea de actor. Nu aș ști să spun acum pe care o prefer. Da, sunt diferențe importante,  dar nu cred că sunt superioare una față de cealaltă. Teatrul de stat ar trebui să învețe un pic din abordările independentului la nivel de tematică, de mod de lucru. Mi-ar plăcea să văd un spectacol de teatru documentar la național. Și cred că și publicului i-ar plăcea, nu ar reacționa negativ. Nu ar zice: eu am venit la teatru clasic, așa că asta să primesc. Publicul e receptiv, dacă povestea e bună o să fie atent. Dacă e amuzant, o să râdă. Dacă se întâmpla lucruri dramatice și sensibile, o să reacționeze. Nu o să strâmbe din nas că e alt tip de teatru decât cel cu care s-a obișnuit el la teatrele de stat. În același timp, poate că independentul ar putea să împrumute un soi de profesionalism, care, în teatrul de stat se întâmplă. 

Adică fiecare în teatru are treaba lui. Uneori dacă facem toți tot, nu o să fie un caz fericit. Sunt valoroase ambele sentimente.

Poză realizată de Andra Salaoru
Rent: când viaţa e de închiriat sau despre un teatru care place

Imagine vie a anilor ‘90, muzicalul Rent spune povestea unei generaţii care s-a luptat cu pandemia de SIDA, homofobia şi gentrificarea, o poveste plină de iubire, nedreptate şi song-uri pe Citește mai mult

Exeunt: revoluţii artistice trăite în pijama. Jurnal experienţial.

Pandemia nu a fost menţionată nici în contractul de studii, nici în programa şcolară, drept pentru care nu ne-a învăţat nimeni la secția de teatrologie cum să scriem despre spectacole Citește mai mult

99,6% – un non-spectacol hyggelig

Non-spectacolul 99,6% doreşte să provoace conversaţii despre identitate, despre ce ne aseamnănă şi ce ne diferenţiază.

LIVE: Despre lucrurile pe care le trăim în faţa ecranelor

De-a lungul a şaizeci de minute, spectacolul sibian jucat preponderent în germană (cu intervenţii în română şi maghiară), prezintă cinci poveşti, cinci momente marcante din vieţile a cinci oameni diferiţi Citește mai mult

Meşterul Manole sau Vreau câte puţin din toate

Auzind de montarea de pe scena clujeană, am sperat că voi retrăi pentru două ore povestea de iubire din liceu. Little did I know.

Distanța care ne aduce împreună

Apariția COVID-19 în viața noastră socio-culturală a lăsat urme majore, dincolo de rafturile goale din supermarketuri. Iar mediul care a încasat-o cel mai tare este, probabil, mediul cultural independent.

Arată-le și celorlalți

Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *