Poză realizată de Andra Salaoru

Noi, spectatorii, suntem aşezaţi pe saltele de jur împrejurul spaţiului de joc, avem la dispoziţie perne şi pături, lumina e blândă, obscură, iar actorii, sau mai degrabă non-actorii, ne privesc şi se privesc în linişte. Foarte ciudat. Câteva minute bune de privit. Un prieten pe care l-am invitat la spectacol auto-declarat non-spectacol/performance mă întreabă mirat ce se întâmplă. La prima vizionare am fost şi eu la fel de vexată, dar de această dată urmăresc încântată privirile confuze ale spectatorilor. Iar după acele minute lungi se întâmplă ceva şi mai ciudat. 

Panna Adorjáni, Raul Coldea, Hermina Csala, Radu Dogaru, Petro Ionescu, Bogdan Olarson, Kinga Ötvös, Oana Mardare, Adi Tudoran, performerii şi creatorii non-spectacolului 99,6% vin să discute cu noi în română, maghiară sau engleză despre copilărie şi identitate. La fel ca în viaţa de zi cu zi, aflăm doar mici părţi dintr-o poveste, o poveste care e una dintre miliarde de alte poveşti pe care nu le cunoaştem. În sala Reactorului de Creaţie şi Experiment se înfiripă o atmosferă caldă şi confortabilă, ceva ce danezii ar numi hygge. Oana mi-a povestit despre cum a fost plecarea din Bacău, sosirea în Cluj şi experienţa din străinătate, dar colegele care stăteau de vorbă cu Radu, în celălalt capăt al sălii, au auzit cu siguranţă altceva. Imediat după, non-actorii ne-au luat de mână şi ne-au arătat planşele cu rezultatele testelor ADN.

Poveste și identitate

 Non-spectacolul 99,6% doreşte să provoace conversaţii despre identitate, despre ce ne aseamnănă şi ce ne diferenţiază. După o săptămână de august în Racoş, Braşov, unde cei nouă artişti s-au relaxat, și-au povestit vieţile, au cântat alături de copiii din sat şi au discutat cu o parte din comunitatea româno-maghiară racoşană, echipa a hotărât să îşi facă teste ADN ca să vadă exact din ce sunt făcuţi. După o săptămână de aşteptare, au aflat că au 99,6% material genetic comun. Ia te uită! În Cluj – într-un oraş multicultural, multietnic, şi multilingvistic- au loc neînţelegeri între oameni cu 99,6% material genetic comun. 

Uvertura neobişnuită despre care vorbeam este, cred eu, exact ceea ce trebuie pentru un astfel de performance. Rolul ei ? Scuturarea aşteptărilor obişnuite cu care spectatorul vine la teatru şi instalarea într-o convenţie – nu vom vedea nişte personaje angrenate într-o poveste intrigantă, nu vom vedea actori măcinaţi de pasiuni şi alegeri imposibile, nu vom vedea un fir logic şi captivant al întâmplărilor, ci 9 oameni care şi-au propus să exploreze alături de noi nişte subiecte incomode. Ingredientul secret? Faptul că momentele din care este alcătuit colajul scenic 99,6% nu se pretind a fi mai mult decât ceea ce sunt : încercări, experimente de comunicare prin cuvinte, prin mişcare, prin sunete, prin lumină. 

Unele sunt mai neîndemânatice cum ar fi monologul lui Radu Dogaru despre cuvintele toleranţă, pace, iubire, devenite disfuncţionale prin uzualitate, care, deşi corect, nu depăşeşte zona simţului comun. Tot aici aş menţiona şi scena lui Bogdan Olarson în care ascultăm un discurs patetic rostit despre ce înseamnă să te naşti într-o familie bilingvă, să nu ştii cărei culturi aparţii, să nu ştii cine eşti : român? maghiar? Confuzia identitară motivează alegerea limbii engleze pentru acest monolog, urmarea fiind o stângăcie, poate chiar o stânjeneală în interpretare. Se simte că performerul nu este obişnuit să joace în această limbă. Întreaga experienţă este tradusă coregrafic în mod intuitiv. Cu cât Bogdan Olarson încearcă mai mult să acceseze acele resurese interioare autentice, cu atât mai mult mişcarea şi rostirea capătă note de falsitate. 

Prin contrast, alte momente exploatează imperfecţiunile, oferindu-le sens. Când Kinga Ötvös ne povesteşte ce se întâmplă în creierul ei atunci când încearcă să vorbească în română, deşi limba maternă este maghiara, îşi păstrează accentul şi greşelile gramaticale fireşti, oferind un plus de credibilitate discursului deja fluid şi natural. Monologul lui Panna Adorjáni alternează limba română şi limba maghiară, publicul fiind privat de traducere în cazul celei de-a doua tocmai pentru că, într-un spaţiu multilingvistic, multietnic şi multicultural, e OK ca uneori să nu înţelegem tot ce se întâmplă şi se vorbeşte în jurul nostru. 

Mi s-a întâmplat de câteva ori să nu înţeleg prea bine de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă pe scenă. Nu am rezonat cu momentele de traducere coregrafică, poate prea încriptate şi personale pentru ca cel ce nu a participat la creaţia performance-ului să le pătrundă dincolo de nivelul experimental; nu am reuşit să înţeleg de ce Raul Coldea citeşte de pe telefon povestea jucăuşă şi emoţionantă a copilului care învaţă, odată cu anii, să urască. Poate pentru a întări firescul situaţiei? Greu de zis…

Poză realizată de Andra Salaoru

Muzică și Performance

O dimensiune a performance-ului despre care ţin să vorbesc este muzica şi sunetul. Da, avem un colaj de scene, de întâmplări, de idei, de manifestări, dar avem şi un colaj sonor fără de care impactul creat de non-spectacolul 99,6% ar fi cu mult mai redus. Avem de toate: de la scrâșnitul cu degetul pe parchet, la percuţie corporală, beatbox, râsete de copii, acorduri indie, jocuri sonore la sintetizator, arii vocale ample cântate de Radu Dogaru şi Kinga Ötvös, reprezentând melodii tradiţionale româneşti şi maghiare ce se confruntă până la contopire şi eliminare totală a cuvintelor, până când totul devine muzică, o limbă universală. Fără momentele muzicale, fără acele pauze în care pur şi simplu ascultăm împreună cu performerii, fără puzzle-urile sonore bizare care, în mod surprinzător, se joacă numai bine cu tensiunea, atmosfera şi aşteptările noastre, 99,6% ar fi, cel mai probabil, sec şi plicticos. 

Nu aş putea încheia înainte să acord câteva rânduri şi scenelor colective, în care performerii funcţionează ca un grup compact. Improvizaţia cu jocul de identitate : « Eu sunt un bursuc », « Eu sunt toate oraşele în care am locuit », « Eu sunt din Bacău », « Eu sunt un bursuc din Bacău », « Eu sunt toţi bursucii în care am locuit », înfăţişează cu umor modul în care ne contopim unii cu ceilalţi şi devenim puţin din prietenii şi străinii noştri. Povestea Oanei despre plecarea de acasă şi regăsirea rădăcinilor în alte ţări este urmată de un moment hyggelig, stil Vama Veche, în care toţi performerii se adună în jurul unui foc de tabără inexistent ca să cânte « Bacău wow, wow, nu te-am iubit, nu te-am simţit, nu te accept… » şi să vorbească despre nenumăratele dăţi în care am rescris manuale şi plăcuţe de-a lungul istoriei, despre cum fiecare majoritate devine, la un moment dat, o minoritate, despre cum, până la urmă, trebuie să te împaci şi cu griul Bacăului. 

Spre finalul non-spectacolului, râdem din nou odată ce auzim ritmurile estice ale melodiei Made in Romania, iar pe măsură ce cântecul se transformă în murmur, iar melodia în ciupiri, lumina se stinge, cei nouă se pun la culcare unul în braţele celuilalt şi totul redevine linişte, la fel ca la început. 

Poză realizată de Andra Salaoru

Creație colectivă de: Panna Adorjáni, Raul Coldea, Hermina Csala, Radu Dogaru, Petro Ionescu, Bogdan Olarson, Kinga Ötvös, Oana Mardare, Adi Tudoran

Notă: Cronica a fost realizată în urma vizionării unei reprezentații din decembrie 2018.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *