Pentru multe persoane „blocate” în vacarmul marilor orașe, viața la sat sau într-un oraș mic a ajuns să aibă un farmec boem, de ținut calm și primitor unde poți să ieși dimineața pe prispa casei, să îți aprinzi țigara și să îți bei cafeaua făcută cu lapte de la vaca ta sau a vecinului. Dar pentru tinerii, și în acest caz pentru copiii, născuți în astfel de orașe, acest spațiu se dovedește a crea un altfel de blocaj: opțiunile de dezvoltare în alte medii în afară de școală sunt rare, dacă nu de-a dreptul nule.

Iau ca exemplu dragul meu Onești din care mă trag (și în care încă am ambiția de a construi teatru national!) și pasiunea pentru teatru: într-un oraș în care se joacă trei piese pe an într-o casă de cultură mâncată de șobolani, fructificarea acestei pasiuni e aproape imposibilă. Și totuși, sunt oameni care încearcă. Un astfel de om este bibliotecara Nicoleta Sălbatecu, coordonatoarea trupei de teatru pentru copii „Alfa”, trupă bineînțeles de amatori, dar care s-a bucurat de-a lungul timpului de succese (putem spune fără să exagerăm că este cea mai bună trupă de teatru pentru copii din Onești; din câte știu eu, este de altfel singura).

Acum, ea duce această dorință de a sprijini copiii un pas mai departe: în satele de pe lângă oraș, prin proiectul „Teatru. Tradiție.Tezaur”. Acest proiect nu își propune atât să dezvolte, cât să trezească o pasiune pentru această artă la care acești copii nu au avut acces niciodată. Pentru mulți dintre ei, „să joci teatru” înseamnă să minți și să faci glume. Proiectul, care se va pune în mișcare începând din luna martie, vrea să le arate că poate fi mult mai mult de atât.

Am contactat-o, și i-am adresat câteva întrebări:

Cum a ajuns o bibliotecară să facă teatru cu copii ?

Pentru că înainte să devină bibliotecară s-a visat actriță, pentru că dintotdeauna a avut o plăcere de a urzi povești, dar mai ales pentru că simte că-și regăsește adevăratul sine în preajma copiilor.

Ne puteți vorbi puțin despre trupă ?

O scurtă prezentare a trupei de teatru pentru copii Alfa ar suna cam așa: a luat fiinţă în Biblioteca ”Radu Rosetti” din Onești, în vara anului 2010, în cadrul atelierelor de vară, a susţinut peste 50 de spectacole în bibliotecă și în afara ei, a participat la peste 20 de concursuri regionale şi naţionale de profil, a câștigat câteva zeci de premii, a pregătit peste 100 de elevi…etc. Dar astea sunt cifre. Cifrele alcătuiesc mai curând statistici decât povești. Iar trupa de teatru a bibliotecii e o poveste adevărată cu personaje a căror sinceritate adulții rareori o mai au. Noi, adulții, ne pierdem treptat bucuria descoperirii universului intim al unui copil. Îi percepem ca pe niște ființe simpatice cu care interacționăm uneori și cu care, mai ales când asta dă bine la CV, facem proiecte, ne tragem în poză și zâmbim larg, pătrunși subit de extrem de efemere gânduri sublime.

Care a fost scopul proiectului ?

În legătură cu proiectul intitulat ,,Teatru. Tradiție. Tezaur” aș începe cu o foarte scurtă precizare. Este cumva foarte la modă cuvântul proiect. Totul este proiect. Îl aud tot mai des, folosit în situații tot mai diverse. Care-i obiectivul principal? Care-i publicul țintă? Impactul? Sustenabilitatea? Pierzi jumătate de lună ca să scrii proiectul și să găsești cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie o acțiune care s-ar putea desfășura bine mersi și fără așa ceva. Cred că se forțează nota, urmărindu-se, pesemne, eficientizarea fiecărui efort lucrativ. Noi nu mai ducem la îndeplinire niște sarcini, noi nu mai parcurgem niște etape firești de evoluție profesională și umană, noi facem proiecte. Și trebuie să avem întotdeauna rezultate măsurabile, cântăribile. Ceea ce încerc să spun este că atenția mea a fost orientată spre ceea ce putem simți, gândi, experimenta, dincolo de ceea ce se poate cuantifica. Nu m-a interesat numărul celor care participă, ci impresia, emoția, starea de bine pe care spectacolul nostru o poate aduce.

Dar ați ales totuși să respectați această formulă.

Sigur că l-am îmbrăcat în hainele unui proiect, fiindcă sunt angajată într-o instituție de stat și așa funcționează mecanismele manageriale și administrative din spatele unei acțiuni de acest fel. Dar ce am căutat eu este ceva dincolo de cuvintele ”scop”, ”obiectiv”, ”impact”. Dincolo de cuvinte, în general vorbind. Ce mi-am dorit de fapt? Să aduc teatrul în viața unor copii care nu s-au întâlnit niciodată cu el. Și să-i provoc pe micii mei actori să joace pentru copii care nu sunt obișnuiți cu spectacolul, pentru un public neinițiat, care nu-i va privi neapărat cu interes și simpatie, ci, poate, dimpotrivă, nu vor rezona în niciun fel cu personajele de pe scenă. Mai mult de atât. Să găsesc în fiecare din satele vizate de proiect câte un om cu un talent anume, dispus să ofere o mică reprezentație în fața copiilor. Fiindcă în sate încă mai putem descoperi tezaure de tot felul. Fără să știu la vremea aceea că există titlul de tezaur uman viu, eu mi-am dorit să plec în căutarea unor astfel de oameni.

Vorbind despre această dorință… Are rădăcini mai vechi, sau a fost o oportunitate de moment ?

Când am început să mă ocup de atelierul de teatru, mi-am dorit nespus ca prin asta să ofer o șansă unor copii foarte talentați, dar lipsiți de mijloace materiale și de educația necesară cultivării talentului lor. Din păcate, astfel de copii au ajuns extrem de rar la atelier și pentru foarte scurt timp. Solicitările au venit din partea părinților preocupați îndeaproape de dezvoltarea personală a copiilor lor. Părinți care își înscriu cu frenezie copiii la tot felul de cursuri și ateliere. Acei copii din familii modeste, pe care eu i-am așteptat încă de la început, dorind să le insuflu prin teatru încredere în ei înșiși și să le pun la dispoziție mijloacele necesare dezvoltării lor artistice, au lipsit din trupă. Și atunci am spus că acest proiect îmi va da ocazia să plec eu în căutarea lor.

Și credeți că acești copii, care nu au avut până acum nicio tangență cu teatrul, își vor găsi acum o nouă pasiune ?

Nu știu dacă proiectul este unul foarte necesar și util. Nu știu nici în ce măsură ne vom atinge obiectivele declarate. Dar speranța care mă animă să continui este că în fiecare public pe care îl întâlnim stau măcar câțiva spectatori ce vor pleca acasă curioși să citească o poveste, pentru că le-a plăcut ce-au văzut pe scenă. Și care se vor imagina personaje în acea poveste…

Teatrul de cartier

Teatrul din Cartier este un proiect inițiat acum 6 ani de către BIS Teatru, un proiect care își propune să aducă mai aproape cultura și teatrul de periferiile mai slab Citește mai mult

Exeunt: revoluţii artistice trăite în pijama. Jurnal experienţial.

Pandemia nu a fost menţionată nici în contractul de studii, nici în programa şcolară, drept pentru care nu ne-a învăţat nimeni la secția de teatrologie cum să scriem despre spectacole Citește mai mult

LIVE: Despre lucrurile pe care le trăim în faţa ecranelor

De-a lungul a şaizeci de minute, spectacolul sibian jucat preponderent în germană (cu intervenţii în română şi maghiară), prezintă cinci poveşti, cinci momente marcante din vieţile a cinci oameni diferiţi Citește mai mult

Ideo Ideis iese din tipare – un dialog cu Oana Furdea și Ana Covalciuc

Ediția a 15-a a festivalului Ideo Ideis se va desfășura într-o manieră complet nouă și plină de provocări.

 „Trebuie să ne facem propriile spații de joacă”-Alin Neguțoiu, despre teatrul românesc

Mi se pare că suntem niște ființe sfinte și mizerabile. Avem mult avânt, foarte mult entuziasm. Dar în același timp suntem într-un mediu extrem de obosit, retrograd, învechit care nu Citește mai mult

Rent: când viaţa e de închiriat sau despre un teatru care place

Imagine vie a anilor ‘90, muzicalul Rent spune povestea unei generaţii care s-a luptat cu pandemia de SIDA, homofobia şi gentrificarea, o poveste plină de iubire, nedreptate şi song-uri pe Citește mai mult

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *