Dacă ai curiozităţi despre ce înseamnă voluntariatul, cea mai potrivită persoană pe care să o iei la întrebări este Alina Hoza. Pe lângă viaţa de familie şi carieră, Alina Hoza este coordonator-voluntar pe judeţul Bihor în cadrul programului naţional Ajungem Mari, voluntar al Asociaţiei Love-Bihor, preşedinte al Asociaţiei Nansenhjelpen şi, ca un proiect personal, organizează colecte de rechizite în perioada august-septembrie pentru copiii mai puţin norocoşi de la sat. Ajungem MARI este un program educaţional pentru copii şi tineri instituţionalizaţi şi din medii defavorizate care funcţionează în 24 de judeţe din ţară. Voluntarii Ajungem MARI îi ajută pe copii la teme, susţin workshopuri creative, organizează ieşiri deosebite şi… îi ajută să crească mari. O persoană energică, voluntară, pentru care ziua nu e niciodată prea scurtă, Alina Hoza a fost de acord să ne întâlnim şi să stăm la poveşti despre voluntariat şi Asociaţia Ajungem MARI.
A. L.: Ce înseamnă să fii voluntar coordinator al Asociaţiei Ajungem MARI Bihor?
A. H.: Să fii coordonator, în primul rând, înseamnă să poţi să conduci o echipă de oameni mari cu suflet de copii. Asta e foarte important. Şi să ştii să comunici cu ei. În al doilea rând, clar, să te descurci cu toată birocraţia care-i specifică la noi. De-asta nu poţi să scapi niciodată. Ca voluntar Ajungem MARI, poţi să ajuţi nişte copii deosebiţi să ajungă într-adevăr mari, cât de mari vor ei şi cât de mari poţi tu să-i susţii. Înseamnă să lucrezi cu copiii din centre de plasament care nu au avut aceleaşi oportunităţi ca alţi copii şi să le oferi mai mult decât ai crezut că poţi să dai.
A. L.: Ce obstacole ai întâlnit în experienţa asta până acum ?
A. H.: E foarte greu să accepţi faptul că aceşti copii din centrele de plasament nu au, de fapt, cei şapte ani de-acasă. Trebuie s-o iei, practic, de la zero, cu nişte copii mari. Te surprinde faptul că nu ştiu unele lucruri pe care ai crede că e normal ca un copil să le ştie. Probabil nu poţi să-ţi închipui că nu au avut acces la grădiniţe, la şcoli primare, la activităţi after-school, la multe lucruri. În al doilea rând, e greu când trebuie să pleci acasă de la fiecare activitate, şi câte-un copil te mai întreabă dacă nu poate să meargă cu tine acasă…. Nu poţi, nu poţi, într-adevăr, nu poţi să mergi cu ei acasă, dar e o muncă ce aduce satisfacţii.
A. L.: De ce crezi că e important acest tip de voluntariat pentru comunitatea din Oradea ?
A. H.: În primul rând, tipul ăsta de voluntariat e important pentru fiecare ca persoană, pentru sufletul lui şi pentru implicarea lui în comunitate dincolo de confortul zilnic pe care îl are: mă duc la lucru, vin acasă, ies în oraş, citesc o carte, etcaetera, etcaetera. Faci ceva mai mult, dai ceva în schimbul existenţei tale. În al doilea rând, cunoşti oameni, şi eu, într-adevăr, am cunoscut oameni deosebiţi prin programul Ajungem MARI. Oameni simpli, oameni modeşti, dar extraordinari, pe care nu i-aş fi cunoscut altfel. Şi-atunci, am reuşit să facem împreună mult mai multe activităţi. Mai ales în ce priveşte accesul copiilor din centrele de plasament la cultură. Voluntarii au contribuit foarte mult la asta. În plus, am implicat comunitatea: am avut acces la teatru, am avut acces la muzeu, şi-atunci mulţi alţi oameni au conştientizat că şi aceşti copii există.
A. L.: Unii oameni sunt de părere că voluntariatul ia locul de muncă al unei persoane sau că absolvă statul de o responsabilitate. Ce crezi despre asta ?
A. H.: N-am luat niciodată locul de muncă al unei persoane pentru că noi stăm prea puţin în cursul unei activităţi, două-trei ore maxim, lucrăm după program, este opţional… Este totuşi, cumva,obligatoriu să te prezinţi pentru că te-aşteaptă copiii, dar nu iei locul de muncă al nimănui. Un copil presupune multă muncă. Personalul este familia acelui copil 24 din 24, noi mergem doar într-o mică parte a timpului. Dar da, într-adevăr, sentimentul meu a fost, uneori, că statul se foloseşte de voluntari şi ONG-uri ca să facă treaba pentru care cei angajaţi sunt plătiţi, dar nu o fac.
A. L.: Ce ţi se pare că trebuie schimbat sau îmbunătăţit urgent în sistemul centrelor de plasament, al centrelor, atât de stat cât şi externalizate?
A. H.: În primul rând, copiii trebuie să fie distribuiţi în case mai mici. Un număr prea mare de copii într-un centru e imposibil de gestionat. Apoi ar trebui o mai mare deschidere. Până la optsprezece ani, copiii sunt extrem de protejaţi, le protejezi imaginea, le protejezi datele, le protejezi trecutul. Iar la optsprezece ani, le deschizi uşa centrului, le dai o valiză cu haine, dacă au norocul să aibă, şi le spui la revedere. Deci, din persoana anonimă, semi-anonimă care era până la optsprezece ani, dintr-odată, se trezeşte în rolul unei persoane reale, care trebuie să se descurce în lumea reală, dar nu prea ştie cum. Eu am avut foarte mare succes cu orientarea profesională. Am avut o activitate de orientare profesională şi le-am arătat copiilor locurile de muncă unde poţi să ajungi în funcţie de cât vrei să stai la şcoală şi câte clase ai. A fost ca un fel de motivare să meargă la şcoală şi după clasa a opta, sau măcar până în clasa a opta. Plus că au văzut ce tipuri de meserii sunt, de la o firmă de deşeuri, la o firmă de perii, la o brutărie, la o tipografie şi am culminat cu un hotel, unde ajungi dacă faci mai multă şcoală şi te califici. Ei trebuie să ştie că poţi să ai acces la toate astea, că locul de unde vii nu te împiedică şi nici nu-ţi blochează accesul, depinde doar de tine, de voinţa ta şi de ajutorul celor din jur. Deci lucrurile astea sunt esenţiale ca să fie mai uşoară trecerea lor când au optsprezece ani … Pentru că, la un moment dat, trecerea oricum trebuie făcută.
A. L.: Cum e relaţia pe care o au copiii cu educatorii sau asistenţii sociali din centru ?
A. H.: Relaţia e benefică. Personalul ăsta ţine loc de mamă şi de tată. Şi conduita lor, şi empatia lor, şi felul lor de-a se purta e, practic, un etalon pentru noi, voluntarii, care venim din afară. Am întâlnit persoane în centre care erau într-adevăr un exemplu de profesionalism, de omenie, de implicare, şi-am întâlnit persoane care nu erau. Normal că şi rezultatul e în conformitate. Cred că munca într-un centru de plasament nu ar trebui să fie văzută, în primul rând, ca un job, ci în primul rând, ca o vocaţie. Trebuie să vrei să faci aşa ceva şi abia apoi să îl consideri un loc de muncă. Or la noi, din păcate, de cele mai multe ori e un job care se face pentru bani. E-adevărat că, pe parcurs, te mai lipeşti de copii, empatizezi, te mai schimbi, inevitabil, dar e un job. Din păcate, la sfârşitul zilei rămâne un job. Iar asta are o influenţă foarte mare. De-asta avem viziuni diferite noi, voluntarii, faţă de cei angajaţi. Facem totul din pasiune şi e altceva.
V-aţi întrebat vreodată ce înseamnă să fii voluntar? Prin proiectul Volunari la Manşă, am adunat poveştile emoţionante a 7 voluntari dornici să ajute!
Fundația Charis depune eforturi considerabile pentru a investi în copii, oferindu-le speranță și ajutându-i să facă schimbări benefice pe termen lung.
V-aţi întrebat vreodată ce înseamnă să fii voluntar? Prin proiectul Volunari la Manşă, am adunat poveştile emoţionante a 7 voluntari dornici să ajute!
V-aţi întrebat vreodată ce înseamnă să fii voluntar? Prin proiectul Volunari la Manşă, am adunat poveştile emoţionante a 7 voluntari dornici să ajute!
Pace, justiție, egalitate și demnitate: ești curios să afli cum implementează Asociația Tineretul ONU din Cluj aceste valori? Keep reading....
V-aţi întrebat vreodată ce înseamnă să fii voluntar? Prin proiectul Volunari la Manşă, am adunat poveştile emoţionante a 7 voluntari dornici să ajute!