Spectacolul Lulu s-a jucat în sala mare pentru un public restrâns, poziționat pe locurile din fața scenei. Parcă aș fi fost într-un teatru independent, pentru că simțeam aceeași apropiere și intimitate. Am urmărit un spectacol clasic de teatru și am apreciat că n-a încercat să atragă prin extravaganță.
Lulu este despre o femeie interpretată de Éva Imre, care încearcă să-și îmbunătățească condiția socială prin intermediul frumuseții pe care o deține. Ea vrăjește bărbații seducându-i, mințindu-i, iar ei obțin ce au nevoie: putere. Masculii profită de ceea ce femeia le oferă și și-o însușesc într-atât, încât îi schimbă și numele. Astfel, Lulu este pentru secretarul de stat – Eva, pentru pictor – Katia, pentru redactorul șef – Mignon. Dar protagonista nu numai că-i folosește pe bărbați, ci le și provoacă moartea atunci când nu mai are nevoie de ei. Ba mai mult, Lulu o înnebunește și pe Contesa Martha Geschwitz, o lesbiană care o idolatrizează și, în cele din urmă, vrăjește publicul.
sursa: www.huntheater.ro/
Înainte de a contura importanța textului (scris de Frank Wedekind în 1894) pentru societatea contemporană, trebuie să vorbim despre Brecht, pentru că tehnica folosită în acest spectacol este bazată pe efectul distanțării. Înainte de a începe spectacolul, actorii, plini de viață, te invită să-ți ocupi locul; parcă îți spun: „Eu sunt actor, urmează să interpretez un rol. Să nu uiți asta!” Atunci când un personaj moare, actorul care îl joacă se înclină și iese în aplauzele spectatorilor. N-ai cum să uiți că ești la teatru. Exact așa cum plănuia Brecht, publicul va avea întotdeauna un ochi critic activ, care să analizeze spectacolul nu doar prin prisma poveștii, ci și prin cea a mijloacelor tehnice folosite. Astfel, chiar și modificarea decorului devine un deliciu vizual, iar admirația nu se manifestă față de personaj și cât de bine este conturat, ci față de actor și cât de bine joacă. M-am surprins de multe ori exclamând în gând „Cât de frumoasă este Éva Imre!”, în niciun caz „Cât de frumoasă este Lulu/Katia/Mignon!”.
sursa www.huntheater.ro/
De ce se întoarce Enikὄ Eszenyi la acest text? Ce are în comun femeia de atunci cu cea de acum? Pentru că astăzi bărbații nu mai mor pentru femei, iar femeile (în mod normal) nu mai renunță la propria lor persoană (chiar și în aparență) pentru a-i mulțumi. Dar este, totuși, ceva impregnat în mintea sexului feminin și ceva de care se folosește, chiar dacă la un nivel mai subtil, pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Nu degeaba se spune că femeia este cea mai bună manipulatoare. Pentru ea, întotdeauna va exista alternativa seducției dacă nu merge „de bună voie”. Evident, asta îi poate produce plăcere, dar nu înseamnă că îi convine să existe această variantă. Și aici ajungem la adevăratul motiv: femeia este încă privită ca un obiect, ca un bibelou pe care, dacă este bine îngrijit, ți-e mai mare dragul să-l admiri. Altfel privești un domn care intră în sală alături de o femeie finuță, elegantă și atrăgătoare, decât dacă intră alături de una îmbrăcată fără gust care face glume obscene și râde prea zgomotos. Ambele sexe sunt vinovate de acest principiu social existent de atâta timp în majoritatea lumii.
Spectacolul este constant dominat de tensiune sexuală, dar niciodată vulgar. Te incită, îți provoacă imaginația prin permanentul joc de putere dintre cele două sexe, prin muzică, decorul grandios și costumele în culori puternice fără a-ți arăta nimic indecent. Publicul, format majoritar din adolescenți, reacționează la fiecare gest cu subînțeles și, uneori, la glume. Spun uneori pentru că, deși au fost multe acțiuni comice de calitate, altele mi s-au părut prea vechi și într-un limbaj oarecum mort.
Privit în ansamblu, Lulu a fost despre femeie și, implicit, despre mine. N-am avut nevoie să empatizez și nici n-aș fi putut s-o fac, dar am rămas cu întrebări importante despre propria mea persoană: cât de departe pot merge pentru a obține ce vreau? Cât va mai dura până scopul femeii nu va mai fi să încânte, ci pur și simplu să fie? Mi-ar plăcea ca femeia să ajungă să fie fără să încânte?
Lulu: ÉVA IMRE
Schigloch, tatăl lui Lulu: ÁRON DIMÉNY
Dr. Goll, secretar de stat: ATTILA ORBÁN
Dr. Franz Schöning, redactor șef: MIKLÓS BÁCS
Alwa Schöning, fiul lui, scriitor: LORÁND FARKAS
Eduard Schwarz, pictor: GÁBOR VIOLA
Contesa Martha Geschwitz: IMOLA KÉZDI
Rodrigo Quast: LORÁND VÁTA
Marchizul Casti-Pani: BALÁZS BODOLAI
Puntschuch, bancher: ÁRON DIMÉNY
Madelaine de Marelle: CSILLA ALBERT
Mr. Hopkins: ERVIN SZŰCS
Kungu Poti: ERVIN SZŰCS
Jack: ZSOLT BOGDÁN
Bob: PÉTER ÁRUS
Kadéga: TÍMEA GYENGE
Medic, polițist: ALPÁR FOGARASI
regia
ENIKŐ ESZENYI decorul
HELMUT STÜRMER costumele
JUDIT PUSZTAI luminile
BALÁZS CSONTOS dramaturgia
RÓBERT VÖRÖS muzica
DÁVID MESTER asistent de regie
ALPÁR FOGARASI asistent costume
GYOPÁR BOCSKAI regia tehnică
ENIKŐ ALBERT, RÉKA ZONGOR
Text original (1894); Libret clujean (2019) de Enikő Eszenyi și Róbert VörösTraducerea în limba maghiară: András Forgách
Ediția a 15-a a festivalului Ideo Ideis se va desfășura într-o manieră complet nouă și plină de provocări.
Cineva spunea odată că singurul lucru care rămâne în urma teatrului este ceea ce se scrie despre. Astăzi aparatura ne oferă posibilitatea de a putea vedea și peste o sută Citește mai mult
Am văzut câtă bucurie poate emana capacitatea de a-ți mișca liber corpul. De a spune o poveste pe o temă aleasă de tine. De a te distra în timp ce Citește mai mult
De-a lungul a şaizeci de minute, spectacolul sibian jucat preponderent în germană (cu intervenţii în română şi maghiară), prezintă cinci poveşti, cinci momente marcante din vieţile a cinci oameni diferiţi Citește mai mult
Tennessee Williams, citat chiar la începutul spectacolului, a spus: „Teatrul nostru trebuie să strige în gura mare pentru a se face auzit."
Teatrul din Cartier este un proiect inițiat acum 6 ani de către BIS Teatru, un proiect care își propune să aducă mai aproape cultura și teatrul de periferiile mai slab Citește mai mult