Netflix, fără chill

După un sfert de oră de vizionat Marriage story (mult mediatizatul film al lui Noah Baumbach, din 2019, nominalizat la Premiile Oscar de anul acesta), îți spui: în sfârșit un film american în care urmărești povestea și vezi personajele – nu pe Scarlett Johansson din Lost in Translation, nu pe Adam Driver din Star wars, Laura Dern din filmele lui Lynch sau Alan Alda, protagonistul din M*A*S*H*! Produs de Netflix, Marriage story nu e deloc Netflix & chill – nu e vreme de chill; povestea delicat spusă și cu tăieturi perfect armonioase a divorțului tânărului cuplu Charlie-Nicole, în încercarea permanentă de a-și proteaja cât mai mult fiul, pe Henry, de inevitabilele suferințe care urmează, oscilând între viața personală tensionată și cea profesională (Charlie fiind regizor de teatru, iar Nicole – actriță), între New York-ul aglomerat, în care își câștigă existența, și Los Angeles-ul monden, în care „e atâta spațiu”, nu îți lasă timp de chill.

Tragedie și Being alive

Marriage story te face să te implici– ca într-o tragedie, nu știi cu cine să ții: amândoi par să aibă dreptate, dar niciunul pe deplin, fapt care oferă complexitate și credibilitate poveștii. E o poveste posibilă oricând, în care îi înțelegi în egală măsură pe amândoi. Înțelegi dorința lui Nicole de a se desprinde de Charlie și a juca și în afara companiei lui de teatru, de a deveni independentă nu din orgoliu, ci din simpla și fireasca dorință și, mai ales, nevoie de a avea ceva al ei. Dar îl înțelegi și pe Charlie – cu neîntrerupta lui căutare, cu permanenta preocupare pentru teatru, pentru următorul spectacol și pentru evoluția creației și a carierei sale. Înțelegi fuga lui Nicole acasă, în Los Angeles, înapoi la familia ei, dar și insistența lui Charlie ca ea și Henry să se întoarcă la New York, subliniind mereu că ei sunt o familie din New York.

În plus, amândoi îți devin simpatici, în câteva momente antipatici, apoi din nou simpatici, apropiați, prin grija pe care o poartă fiului lor și prin încercările personale de a-și îmbunătăți viața – pentru faptul că, fie cu pricepere, fie cu stângăcie, nu renunță. Felul cum sunt construite personajele, prin amestecul de calități și defecte, le face recognoscibile în realitate și, evident, în noi înșine și în cei din jurul nostru – te captează nu doar povestea, ci și dimensiunea ei neaștepat de familiară. În film găsim verosimilitate, dar nu realism 100%, ceea ce dă farmec. De exemplu, momentul în care, la final, după greutățile, complicațiile și absurditățile divorțului, Charlie cântă într-un pub melodia Being alive (de Stepehn Sondheim, celebru compozitor de pe Broadway), ieșim din poveste, plonjând pentru scurtă vreme în musical – și vedem puternica singurătate în care se află personajul.

De asemenea, te implici în conflictul care apare între lege – menită să „rezolve” de fiecare dată prin aceleași metode cazurile banale, tipice (presupunând că ele există) de divorț, având nenumărate restricții, subtilități și absurdități – și legea personală – nescrisă și mult mai funcțională, creată în fiecare relație în parte, în funcție de istoria, evoluția și limitele ei. Doi străini reprezintă legal doi oameni care s-au iubit sau care încă se iubesc și se ceartă în numele lor, ca și când ar fi fost acolo. Avocații joacă roluri în scopuri financiare, pretinzând că le pasă de clienții lor –ceea ce te face să conștientizezi (sau să-ți amintești) cât de meschină și absurdă e deseori societatea în care trăim; totul, inclusiv viața personală, devine un joc în care unica miză e să câștigi – sau, mai bine zis, să-l faci pe celălalt să piardă. Acest joc al rolurilor, public, nici măcar secret, mă face să mă gândesc că, poate, nu întâmplător protagoniștii sunt din domeniul teatrului – dar ei rămân sinceri, nu amestecă realitățile de dragul banilor. Ciocnirea dintre personal, intim, subiectiv și impersonal, public, obiectiv amplifică puterea filmului și procesul empatizării cu personajele și situația în care acestea se găsesc.

…s-ar putea întâmpla oricând

Estetic vorbind, nu e ușor de spus ce te atrage la Marriage story și ce te face să nu te „deconectezi” nicio clipă. Eu cred că e vorba de combinația dintre complexitatea poveștii și simplitatea cu care e spusă – lucru pe care îl regăsim de multe ori și în propriile vieți. Opțiunile nepretențioase ale regizorului în realizarea filmului, portretizarea Americii altfel decât te-ai aștepta să o vezi (sau ai mai crede-o posibilă) în prezent (neglobalizată, și în care nu-ți sunt inundați ochii de tehnologie) și muzica delicată, cu accente clasice, care amintește de coloanele sonore ale unor pelicule din anii ’70,  dau filmului o notă atemporală ce pare să ne transmită că ne aflăm într-o poveste care s-ar putea întâmpla oricând. Închiderile în negru, lente, amintesc de tranzițiile din Persona și dau un aer retro filmului, fără să pară un element făcut, nepotrivit sau tras de păr.

Personal, nu autobiografic

Câștigându-și reputația printr-un film despre divorțul părinților săi, privit din perspectiva copilului (The Squid and the Whale, 2005), Noah Baumbauch face, 14 ani mai târziu, Marriage story, un film despre propriul divorț, de data aceasta din perspectiva adulților, susținând că ambele filme sunt despre speranță, despre a reîncepe de la zero. Inspirat din divorțul său din 2013 (și de fosta căsnicie cu actrița Jennifer Jason Leigh), Baumbauch subliniază că filmul nu e autobiografic, ci personal, și că există o mare diferență; filmul e o invenție, o creație apărută pe baza unui eveniment real, dar care se transformă și se desprinde de el, ceea ce este, cred, inevitabil, pentru că nu realitatea ne înduioașază, ci transpunerea ei într-un limbaj mai expresiv.

Fără happy end sau cu două happy-end-uri

Marriage story pare să ne spună – fie că vrem sau nu să auzim – că nu totul are nevoie de happy end. Sau de un happy end clasic. Nu orice dragoste trebuie să se exprime printr-o relație perfectă care să țină până la moarte; nu totul trebuie să fie permanent și definitiv. Relațiile interumane sunt complexe și nuanțate, unele cupluri nu trebuie să rămână împreună, dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să se urască sau să nu se mai vadă niciodată – și nici că experiența lor de cuplu a fost inutilă.

Acest film ne amintește că lucrurile nu pot fi încadrate sau încorsetate în tipare – mai ales hollywoodiene, unde cuplul se împacă neapărat, rămâne împreună, fiecare găsindu-și fericirea și echilibrul exclusiv în brațele celuilalt. Și, cu toată această lipsă de happy end– scandaloasă pentru unii, dar extrem de importantă, filmul nu e deloc deprimant; nu te lasă fără speranță și nu te face să juri că n-o să te căsătorești niciodată – ca să nu divorțezi. Divorțul nu mai e ceva catastrofal, condamnabil și blamat de societate, cum era până pe la mijlocul secolului trecut.

Marriage story propune două happy end-uri separate sau câte un happy end individual – unul pentru fiecare protagonist în parte, nu pentru amândoi împreună. Reflectând mentalitatea de azi, filmul descifrează fericirea ca fiind o împlinire personală, independentă de celălalt, și nu un atașament permanent față de un el.

Barza, albinele, florile şi Sex Education

Revigorant, haios, onest, Sex Education, serialul britanic marca Netflix creat de Laurie Nunn, pune punctul pe i în ceea ce priveşte sexul şi adolescenţa.

The Midnight Gospel: o animație mind-bending pentru nopți albe

La The Midnight Gospel te uiți într-o zi de marți, la 2 noaptea, când simți că ai foarte multă energie și n-ai cui să-i împărtășești ultima ta revelație despre conceptul Citește mai mult

RBG: creativitatea justiției în filmul documentar

Proiectul documentar relatează ascensiunea unei tinere timide din Brooklyn spre ce astăzi numim vocea puternică a justiției și simbolul egalității de gen.

Descâlcind rasismul justiţiei americane cu Ava DuVernay

Ava DuVernay este un nume din ce în ce mai pregnant în lumea filmului american,o deschizătoare de drumuri pentru femeile de culoare şi o artistă hotărâtă să aducă experienţa comunităţii Citește mai mult

„The Hater” sau dovada că aparențele înșală

The Hater: Așteaptă-te să te simți incomod de multe ori pe parcursul celor două ore. Așteaptă-te să-ți fie satisfăcută dorința de a întrece limitele (nu cred că o vei mai Citește mai mult

All the Bright Places și puțin soare

All the Bright Places este un film vibrant, efervescent, ce te lasă cu un zâmbet în colțul gurii...

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *