Îmi amintesc că, în studenție, unul dintre primele lucruri pe care le-am scris a fost despre spectacolul Letei Popescu, Poker, montat la Reactor. Atunci văzusem un spectacol-jurnal despre un băiat a cărui viață nu se întâlnea deloc cu a mea, dar care m-a prins instant. Stăteam în primul rând și, în fața mea, într-un spațiu de joc mic și strâmt, Valentin Oncu, Paul Socol și Doru Taloș o încasau, regretau, urlau, vorbeau despre câștiguri și pierderi și despre dorința de a schimba ceva în viața pe care personajul lor, Tudor Klein, n-a jucat-o bine.

Lucrurile s-au schimbat mult între timp. Acum, jurnalul a devenit spectacol. Un jurnal pe jumătate al meu, pe jumătate al altcuiva, care seamănă și nu seamănă cu mine. Un jurnal pe care l-am împărțit, în ordine aleatorie, cu Răzvan (Lucian Teodor Rus), Mirela (Alexandra Caras), Cornelia (Oana Mardare), Viorel (Cătălin Filip), Ramona (Alina Mișoc), Réka (Emőke Pál), Ionuț (Paul Sebastian Popa) și Petre (Doru Taloș). Și rezultatul nu seamănă cu nimic.

Intri într-un șantier în care, treptat, amintirile încep să prindă contur. La fel și spațiul scenic, care își schimbă fața răspunzând intuitiv la toate nevoile actorilor și personajelor lui. Situațiile devin din ce în ce mai clare și pe unele ai putea spune că le-ai trăit. Chiar bine. Sau poate le-au trăit prietenii tăi și ți-au povestit despre asta cu atâta intensitate, încât amintirile lor aproape că au devenit ale tale. Și, odată cu ei, ai început să te gândești ce-o fi și cu familia asta atât de străină de tine. Ce ți-e cu toate lucrurile pe care le-ai moștenit de la părinți, de la unchi și mătuși, și de care vrei cu încăpățânare să te speli? Sau poate nu vrei, că nu știi că le ai. Ce ți-e cu toată lista de lucruri bune și rele, de bănuieli și secrete care vin după tine ca niște umbre, oriunde ai merge? Dar răspunsurile nu apar așa cum vrei tu, de la cine vrei tu. Și poate că asta ți se pare incorect.

fotografie realizată de Bogdan Botaș

E incorect să nu poți fi cine simți că ești în fața familiei tale. E incorect să vrei să te ascunzi și să n-ai unde, să vrei să fii liber și să nu știi de unde să începi, să vrei să-ți fi spus cineva asta la timp. E incorect să fii nevoit să crești, dar să nu te poți desprinde. E incorect să existe bariere între tine și tine, între tine și ceilalți, între tine și camera din copilărie care e deja prea mică – sau poate că tu ești deja prea mare. E (in)corect să nu știi cât din povestea asta e despre tine și cât despre celălalt. E (in)corect să nu știi cât e despre actor-spectator-personaj și cât despre poveștile noastre care se spun cumva singure atunci când suntem „la un loc”.

Și totuși, în haosul ăsta care durează două ore fără să înțelegi cum au trecut, există ceva, dacă nu „corect”, atunci foarte onest și foarte doritor nu să răspundă, ci să întrebe, să înceapă un dialog. Chiar dacă, de partea cealaltă a întrebării, s-ar putea să nu asculte nimeni.

Am găsit în spectacolul Letei Popescu o poftă de joacă și de împărtășire pe care nu le-am mai văzut de mult. Și nu cred că s-ar fi putut vorbi cu adevărat despre noi și ai noștri, despre frustrările, visurile, curiozitățile, dramele, certurile și descoperirile noastre printr-ai noștri fără pofta asta. Am găsit umor acolo unde nu m-aș fi așteptat să fie și-am râs fără să fi vrut la glume despre români și maghiari, la conversații auzite parcă la atâtea alte „întâlniri de familie” sau la definiția bărbatului perfect, văzut prin ochii unei unguroaice de aproape 30 de ani care nu încape în brațele unei familii de români, chiar dacă ei și-ar dori să-i încapă în casă și să-i moștenească terenurile. Am râs cu Alexandra Caras, Oana Mardare și Emőke Pál pentru că le-am văzut așa cum nu le-am văzut niciodată. Am râs râsul ăla situat undeva între empatie și distanțare, în timp ce, pe ecranul din spate, niște găini cocoțate în coteț ilustrau „căminul” perfect, cu miros de balegă și praf, în care bucuria că ai tăi sunt ai tăi e mai mare decât rușinea asta.

Aproape că am plâns din cauza lui Cătălin Filip și din alte câteva cauze, dar m-am ținut bine și am admirat silențios conturul ăsta nou de lume.

Mărturisesc că nu am văzut niciunul dintre celelalte două spectacole-colaj care l-au precedat pe acesta: (IN)VIZIBIL și (IN)CREDIBIL. Dar am văzut o echipă de actori și un spațiu într-o lumină nouă și proaspătă, de care cred că noi toți aveam nevoie. Simt că (IN)CORECT e finalul unei trilogii care pare să cuprindă în ea atâta emoție și poezie, încât nu știi cum să pleci acasă. Nu știi nici cum să le pui în cuvinte, fiindcă de fiecare dată mai vrei să adaugi ceva, îți mai amintești o replică, o nuanță, un gest despre care simți că n-ai vorbit destul. Știi doar că luminile au sens, că plasma și camera de filmat și proiecțiile și cioacele și grotescul și pateticul și crizele și Brecht au sens și parcă te bucuri.

Și, dacă povestea începe pe un ton ușurel, în care râdem unii de alții din complicitate, aproape, și în care nu știi unde sunt limitele dintre lumea noastră și lumea în care intrăm, finalul e al fiecăruia în parte. Îl iei în brațe și te gândești la ai tăi și la toate lucrurile pe care le-ai trăit de când încerci să-i rupi din tine. Și nu ți se mai pare (atât de) incorect.

fotografie realizată de Bogdan Botaș

Regia și dramaturgia: Leta Popescu

Scenografia: Lucia Mărneanu

Mișcarea scenică: Farid Fairuz

Atmosferă sonoră: Oana Hodade

Colaj video: Doru Vatavului

Asistență de regie și pregătire muzicală: Dominik M. Iabloncic

Cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emõke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Teodor Rus, Doru Taloș

Producător: Reactor de creație și experiment

Vârsta recomandată: 14+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *