E 21 februarie. Stau tolănită pe canapea împreună cu prietena mea din copilărie. Suntem relativ epuizate după un maraton de seriale până la cinci dimineața. Deodată ne răsare inedita idee de a ieși în oraș pentru o gură de aer care numai proaspăt nu poate fi. Parcul nu e o opțiune din cauza vremii neplăcute, iar sera grădinii botanice e deja închisă la ora asta. Îl abordez pe salvatorul de vieți, Facebook, și descopăr că am o invitație la un spectacol din acea seară. Pe ei– un proiect Texte bune în locuri nebune, semnat de actorul Ionuț Caras. Bilete sunt? Sunt! Spre ei atunci!
Inițial o sinagogă a comunității evreiești din Cluj-Napoca, Casa Tranzit a fost construită în 1875, a devenit apoi magazie, în timpul regimului comunist, iar în prezent servește drept spațiu al artei contemporane și al diversității. Ne afumăm plămânii așteptându-ne intrarea în sala de spectacol a Casei Tranzit. Publicul își revendică locurile, un cor de murmure se ridică în aer. Pălăvrăgeli cotidiene, fără nicio legătură cu spectacolul ce urmează. Pe fundal se aude un soi de ticăit ca de pendulă, domol. Actorii sunt la vedere, nu în spațiul de joc, ci așteptând tăcuți pe margini, cultivându-și energia pe care o vor revărsa în curând asupra noastră. Spațiul de joc e relativ gol. Podeaua din parchet. Peretele e gri. În spate, un micuț podium. Zgomotele din public se reduc până la liniște, sunetul de pendul crește în volum. Neobservați, actorii au dispărut din lateralele noastre. Prima actriță – Diana Buluga – pășește înaintea publicului.
Pe ei!
Astfel începe spectacolul. Suntem informați încă de la început despre fenomenul Pitești și ce a însemnat acesta. Un centru de reeducare, nu singurul de acest tip din România, inițiat în cadrul închisorii din Pitești. Fondatorul acestui experiment preluat de regimul comunist? Cel ce, întruchipat mai întâi (și cel mai bine, pot adăuga) de actorul Andrei Mărcuța, a pășit cu un prelung strigăt în scenă, făcând jumătate din public să tresară vizibil. Eugen Țurcanu. Imediat după apariția lui și după ce avem o vagă noțiune asupra fenomenului Pitești , ne sunt dezvăluite adevăratele orori.
Experimentul s-a desfășurat între anii 1949 și 1952. Legionarii, membrii partidului liberal sau țărănesc, membrii comunității evreiești și mulți alții au fost victimele acestui îndelung proces de dezumanizare, cum e numit și în cadrul spectacolului. Procesul a constat în tortura permanentă a deținuților, cu scopul așa-zis de reeducare și propriu-zis de transfigurare a unui individ din om în călău, din persoană în monstru, din uman în inuman. Așadar cei ce erau supuși torturii deveneau la rândul lor torționari. Cei ce se opuneau, erau forțați să reia întreg traseul de chin, de la început. Cei ce se sinucideau nu puteau fi urmați de alții, din cauza măsurilor de protecție aplicate instant. Doar nu la siguranța individului ținea cel mai mult partidul comunist? Ei bine, rând pe rând, actorii îl întruchipează pe Eugen Țurcanu, omul de care se temeau cu toții. În tăcerea de care suntem acuzați atât la începutul, cât și la sfârșitul reprezentației, asistăm la ororile experimentului Pitești. Abstractizând – pe cât posibil – greutatea momentelor, estetica cu care acestea sunt prezentate este într-atât de elaborată încât nu poți să nu gândești, în timp ce privești: „ce teribil de bine jucat” și „ce oribil că îmi face plăcere să privesc acest spectacol”. Afirmațiile acestea sunt un lucru bun, la fel cum e și contradicția ce se naște în mintea spectatorului, căci ele denotă reușita spectacolului. Privim personajele chinuindu-se să mănânce terci fierbinte din bolurile așezate pe podea, fără a avea voie să se folosească de mâini. Îi privim luptându-se unii cu alții. Asistăm la nebunia lor. La abuzuri sexuale. Dacă torturile nu ne sunt înfățișate, ne sunt povestite, căzând la fel de greu.
Religia, cu precădere, este un subiect mereu exploatat. Un exemplu este scena teribilă de Crăciun, pentru care ni se cere chiar iertare pentru îndrăzneala reprezentării ei. Andrei Mărcuța – Eugen Țurcanu; Szekely Tibor – Fecioara Maria și Viktor Hegedus – Sfântul Iosif: „cum a apărut Iisus și cum a rămas Fecioara Maria fecioară”.
Ochii mari și cruzi
Mai greu decât să privești aceste scene este să realizezi că ele au fost aidoma. Spectacolul, după scenariul și în regia lui Ionuț Caras, este construit după mărturiile foștilor deținuți ai închisorii din Pitești, supuși acestui experiment. Numele lor nu ne sunt dezvăluite; singurul personaj identificat cu date biografice este Eugen Țurcanu -absolvent la Drept, din cadrul Universității din Iași, soț și tată, înșelat de soția sa cu propriul lui frate; caracterizat drept un bărbat frumos, cu ochi exagerat de mari și expresivi, care putea fi teribil de dur atunci când voia. Eugen Țurcanu a primit perrmisiunea de a dezvolta un centru de reeducare, mai întâi la Suceava, adoptat în scurt timp de închisoarea din Pitești. Acuzat de crimele săvârșite, a fost executat prin împușcare în anul 1954.
Să nu uităm că nici victimele experimentului nu erau complet nevinovate, fiind totuși deținuții unei închisori. Însă – și aici se poate naște filosofia întregului spectacol – intervine întrebarea: este îndreptățită condamnarea unui om, oricât de rău ar fi fost în viața sa, unui astfel de proces dezumanizator? Ce înseamnă bun și ce înseamnă rău în fața acestei situații? Și – întrebare pe care ne-o adresează spectacolul – ce am fi făcut noi în locul lor? Ei au tăcut. Vedem acum cât de mare este cu adevărat capacitatea unui om de a îndura. Au tăcut. Căci regimul nu căzuse încă, la încetarea experimentului și nimeni nu și-ar fi riscat din nou viața pentru un gram de compătimire. În acest sens, un personaj i se adresează propriei soții: Și ce-ai fi putut să faci dacă știai mai repede? Poți schimba ceva?
Aflăm la sfârșitul reprezentației că nici o bună parte a locuitorilor Piteștiului nu au știut că orașul lor a fost o mare închisoare și un centru de reeducare.
Jocul actoricesc a fost fără fisură. Cu toate că trebuie să menționez – fiindcă o critică bună nu ar trebui să ocolească aceste observații – că mi-ar fi plăcut un joc nițel mai natural din partea actriței Alexandra Cheroiu. Nu a fost o interpretare deranjantă, sau bătătoare la ochi, însă ușor prea shakespeariană – aș putea spune – pentru scenariul și traseul spectacolului.
Cea mai bună țară din lume
De ani de zile, de când frecventez spectacole de teatru, nu am asistat la o discuție mai înfloritoare cu actorii. Desigur, întrebările au fost, ca de obicei, anoste și au urmat numeroasele felicitări. Însă, discuția s-a înclinat ușor și rapid spre părerile publicului și înspre afirmații legate de cunoștințele proprii despre fenomenul Pitești. Și iată, așa se naște un spirit al dreptății, o putere umană empatică și o ambiție generoasă ce s-a creat în inimile spectatorilor datorită acestui spectacol. Încheierea s-a făcut prin heblu, iar câteva secunde sala s-a scăldat în liniște ca într-un moment de reculegere, sau un exercițiu de inpirație și expirație a energiei. La scurt timp, auzeai de pretutindeni voci ridicându-se, vorbind despre răul ce găsește un pământ fertil în orice om, fiind treaba noastră să nu îl cultivăm, despre tăcerea și lașitatea pe care suntem datori să le înfrângem, despre istoria ce ne este încă ascunsă cu îndemânare și care trebuie scoasă la lumină, în special în ochii tinerilor. O doamnă de lângă mine a rostit cu atâta sinceritate încât pielea mi s-a făcut de găină: credeam că locuiesc în cea mai bună țară din lume.
Cine au fost bunicii noștri? Ce am fi făcut în locul lor?
Spre încheierea reprezentației, pe când publicul se topea în lacrimi, actorii au recitat versuri din poeziile scrise de unele victime de la Pitești. Una cu precădere mi-a atras atenția: unde ne sunt nebunii? Unde ne sunt Don Quijoții? Unde sunt regii care luptă pentru popoare și înfrâng barbarii? Unde sunt cei ce se ridică și înfruntă nedreptate și suferă și se sting din viață încă luptând? Unde este tragedia și unde ne sunt eroii tragici? Și de ce zace omenirea într-atâta tăcere?
Spectacolul a avut premiera în incinta penitenciarului Pitești, pe data de 17 septembrie 2019.
Titlul provine din ordinul folosit pentru obligare la luptă – ca între câini – a subiecților.
Proiect Texte bune în locuri nebune în parteneriat cu Memorialul Închisoarea Pitești și Centrul de Studii în Istorie Contemporană.
Distribuția: Andrei Mărcuța, Bogdan Neciu, Viktor Hegedus, Tibor Szekely, Dragoș Ioniță, Alina Mișoc, Diana Buluga, Alexandra Cheroiu, Ionuț Caras.
Am văzut câtă bucurie poate emana capacitatea de a-ți mișca liber corpul. De a spune o poveste pe o temă aleasă de tine. De a te distra în timp ce Citește mai mult
De-a lungul a şaizeci de minute, spectacolul sibian jucat preponderent în germană (cu intervenţii în română şi maghiară), prezintă cinci poveşti, cinci momente marcante din vieţile a cinci oameni diferiţi Citește mai mult
Teatrul din Cartier este un proiect inițiat acum 6 ani de către BIS Teatru, un proiect care își propune să aducă mai aproape cultura și teatrul de periferiile mai slab Citește mai mult
Ediția a 15-a a festivalului Ideo Ideis se va desfășura într-o manieră complet nouă și plină de provocări.
Mi se pare că suntem niște ființe sfinte și mizerabile. Avem mult avânt, foarte mult entuziasm. Dar în același timp suntem într-un mediu extrem de obosit, retrograd, învechit care nu Citește mai mult
Teatrul este o artă, o componentă socială importantă, o formă de entertainment, o eliberare din cotidian – sau o reprezentare fidelă a cotidianului, cu toate laturile lui mai puțin atractive. Citește mai mult