Mi-aș dori să vorbim despre artă fără teama de a fi judecați, de a le vorbi unor oameni ale căror păreri nu s-au întâlnit niciodată cu ale noastre. Mi-ar plăcea să ieșim din monologul aceluiași cerc de prieteni și beri și să pornim un dialog despre cum ne influențează diferite spectacole, filme, muzici, cărți, picturi, despre cum plângem la diferite scene pe furiș, într-o sală de cinema în care mai sunt poate încă zece oameni în zile bune și trei în zile obișnuite, despre cum ne doare o imagine sau ne bucură prezența unui actor pe scenă, despre cum punem la pușculiță 10 lei pe săptămână – dacă-i punem, s-avem bani de spectacole, filme și concerte care ne fac puțin mai vii decât înainte să le fi savurat.
M-aș bucura să ne revoltăm constructiv atunci când nu rezonăm cu un produs artistic, să învățăm să ne conturăm opiniile fără să le folosim drept arme împotriva celor care gândesc și simt diferit. Mi-ar plăcea, pur și simplu, să ne permitem să bem beri și cu oamenii de pe partea cealaltă a opiniilor. Cred că o gândire cu adevărat critică nu se dezvoltă decât prin acest exercițiu al dialogului.
Simt că sunt oameni care se tem să spună dacă le-a plăcut sau nu un produs artistic. Se tem să nu fie ei cei care gândesc greșit. Dar eu nu cred că există un mod corect sau greșit de a consuma artă, câtă vreme ești deschis să cauți mai mult, să înveți mai mult, să înțelegi că lucrurile care te-au influențat acum 10 ani s-ar putea să nu mai însemne nimic azi. E chiar benefic să conștientizezi că felul în care te raportezi la artă s-a schimbat între timp și să nu-ți fie rușine de pașii pe care i-ai făcut până aici. Dacă învățăm asta, învățăm cu și mai multă ușurință să ne acceptăm propriile păreri și să le procesăm pe celelalte.
Și poate că deschiderea asta ar trebui încurajată nu de către cei care se tem, ci, dimpotrivă, de către cei care impun păreri și moduri de raportare. Dacă noi suntem îndreptățiți să formăm opinii, cred mai cu seamă că ele ar trebui să fie livrate pe înțelesul celor care vor să beneficieze de această formare. Iar dacă nu vor asta, încă au libertatea să rămână închiși între propriile granițe. Pentru că, dacă n-am reușit să-i scoatem de acolo pe înțelesul lor, n-o să reușim nici altfel.
E greu, poate, să ne adaptăm la cerințele celuilalt și să încercăm să învățăm o limbă care nu e a noastră. Suntem mult mai antrenați să trasăm granițe și să ne refugiem printre cei care ne seamănă. Nu asemănarea mi se pare nocivă. E eliberator, de cele mai multe ori, să găsești oameni care sunt în asentimentul tău într-o astfel de conversație. Dar încăpățânarea cu care nici unii, nici alții nu trecem dincolo de graniță ar trebui să ne îngrijoreze măcar puțin.
Mi-aș dori, prin ceea ce spunem și scriem, să-i molipsim pe ceilalți cu setea asta pentru cultură și artă. Să-i invităm în sufragerii pe care nu le-au văzut încă. Să-i facem să nu se teamă. Iar dacă arta asta despre care scriem ne doare și nu-i găsim rostul, mi-ar plăcea să ne găsim curajul s-o spunem, fără să uităm, însă, de cei care încă mai cred contrariul.
Ilinca Prisăcariu ne povesteşte despre proiectul Hei, pisi!: "Nu m-am așteptat să mă sune părinți care să își exprime entuziasmul pentru faptul că copiii lor participă la un astfel de Citește mai mult
Când România este pe primul loc în UE la numărul de sarcini nedorite în rândul minorilor, noi ne simțim atacați de limbajul necorespunzător.
In/sight: 21st century love story, a frame for the sky, about memory/about oblivion, aliens in your hometown...
Ce înseamnă viața sau personalitatea unui artist, atunci când nouă, practic, ni se oferă creația lui? Ce valoare au personalitatea și viața și de ce am avea o opinie despre Citește mai mult
Problema e: cât de real a fost acel imbold pentru scris. A fost un lucru conjunctural sau adolescentin? Dacă e doar atât, se pierde, pentru că scrisul e o muncă. Citește mai mult
E un sentiment de reticență și nesiguranță care mie mi se pare ușor de înțeles. Te confrunți cu o situație atât de nouă și schimbări radicale în stilul de viață Citește mai mult