În acelaşi timp în care mii de copii neînsoţiţi încearcă să traverseze graniţa cu SUA prin Mexico, o familie face o călătorie din New York spre Arizona în căutare de sunete. El şi ea sunt documentarişti audio, căsătoriţi de patru ani şi blocaţi într-o linişte usturătoare. El vrea să capteze spectrele tribului Apache, iar ea e bântuită de criza copiilor de la graniţă. Refugiat: un om care aşteaptă. Cei doi copii ai lor întreabă mereu cât mai au până la destinaţie, se joacă de-a indienii Apache şi-şi imaginează cum ar fi să se piardă în deşert, aşa cum păţesc acei copii despre care mama ascultă la radio. Portbagajul lor e plin de cutii pline de cărţi, hărţi, jurnale, echipament de sunet şi înregistrare .
Se întâmplă destul de rar să simţi că, citind o carte, asculţi muzică. Dar exact asta păţeşti când iei în mână „Lost Children Archive” scrisă în 2019 de tânăra autoare mexicană, Valeria Luiselli. De-a lungul vieţii, Luiselli a trăit în Coreea de Sud, Africa de Sud, India şi America, datorită carierei de diplomat a tatălui ei, asumându-şi profund identitatea de străin. După luni de experienţă ca traducător-voluntar pentru minorii nelegitimați care încercau să treacă graniţa cu SUA, autoarea a simţit că ceea ce vede trebuie să ajungă sub ochii tuturor. Aşa s-a născut cartea de non-ficţiune „Tell me how it ends: An essay in forty questions”. La câţiva ani distanţă, i-a urmat „Lost Children Archive”, o lucrare de ficţiune, care pune faţă în faţă experienţa înstrăinării în sânul familiei cu povestea copiilor în drum spre libertate, cocoţaţi pe acoperişul trenului „Bestia” unde riscă să fie abuzaţi, bătuţi, omorâţi, prinşi în reţeaua de trafic uman.
Deşi este o carte politică, fără îndoială, Luiselli rămâne departe de a enerva cititorul cu propagandă. Această problemă socială ardentă este, în primul rând, o problemă aprope intimă a unei femei care, pe lângă proiectul profesional, vrea să găsească fetele pierdute ale unei prietene, simte cum relaţia cu soţul ei se dezintegrează şi izbucneşte într-o criză de isterie când e martora deportării copiilor refugiaţi. Motorul principal în această carte este povestea, povestea celor patru, poveştile pe care şi le împărtăşesc, poveştile pe care le documentează, poveştile în care trăiesc cei doi copii, poveştile refugiaţilor şi întrebarea majoră: cum spui o poveste?
„Lost Children Archive” este nu doar o arhivă de fapte şi poveşti, ci şi o arhivă de voci. Naratorul principal este femeia, o voce muzicală, angoasată, şi în acelaşi timp, analitică. Un obervator care poate citi o gamă variată de emoţii. Îi urmează, vioi şi împiedicat, băiatul de zece ani care face în secret un documentar audio despre călătorie pentru sora lui de cinci ani, presimţind că sunt ultimele lor zile împreună. Vocea lui ajunge să fie delirantă, lipsită de puncte şi împletită cu omniscienţa unui narator obiectiv atunci când fraţii se pierd ei înşişi în deşert, căutând astfel să fie observaţi din nou de părinţii lor. Dacă mama şi tata sunt atât de preocupaţi de indienii pierduţi ai tribului Apache şi copiii pierduţi la graniţă, probabil singurul mod de-a le recâştiga privirea este să se piardă ei înşişi. Cartea este presărată şi cu vocile altor autori care au scris despre criza copiilor de la graniţă, reunite în cartea fictivă „Elegies for Lost Children” pe care o citesc mama şi băiatul. Stilul de scriitură al Valeriei Luiselli se schimbă de la o voce la alta cu o cuceritoare fluiditate. Indiferent cine vorbeşte însă, autoarea ne ia de guler şi ne aduce în inima acţiunii. Vedem tot ce ni se povesteşte, simţim fiecare detaliu. Suntem sută la sută acolo.
Valeria Luiselli scrie o carte esenţială, fermecătoare, politică, psihologică, muzicală, jucăuşă, serioasă, complexă. „Lost Children Archive” dă şah mat cititorului: se infiltrează în banalitatea realităţilor sale socio-emoţionale şi îl aduce gol goluţ în faţa unei crize umane izbitoare. Iar odată intrat în această vrajă, e greu să rămâi indiferent.
„Nu prelucrăm trecutul, întotdeauna ieșim pe post de victime. Oare nu de aceea el se și repetă?’’ O mamă; o soție; un soldat; tanchist; o funcționară, un medic militar. Iată Citește mai mult
Citind tot mai multe cărți a le lui Modiano, se declanșează în tine o foame de a te impregna din ce în ce mai mult de universul lui.
Acum, mai mult ca oricând, simţim că singura constantă a existenţei noastre este schimbarea. Criza COVID19 ne provoacă să ne reinventăm şi să reevaluăm sistemele pe care le-am creat
Un bărbat pe nume Ove spune povestea unui om simplu, fermecat de ordine şi disciplină, care a privit de prea multe ori moartea în ochi. De atât de multe ori Citește mai mult
Nu ne mirăm de ce fizica, chimia și biologia devin înfricoșătoare și anoste, iar copiii se refugiază discret în ecranele calculatoarelor, devenind victimele entertainmentului pasiv. Dacă nici una din sfere Citește mai mult
A scrie despre părinții tăi. Te îndepărtezi suficient, dar nu cât să-ți pierzi capacitatea de a privi din interior, nu cât să devii impersonal. A încerca să-ți înțelegi părinții.