Poză preluată de pe site-ul Teatrului Național Cluj-Napoca.
„Suntem făcuți din substanța viselor iar mărunta noastră viață împrejmuită e de somn.”Purtând aceste cuvinte shakesperiene în minte, putem să înțelegem căutarea regizorului Tompa Gabor în opțiunea de a monta Furtuna de William Shakespeare. Totuși, Furtuna are ceva în plus față de toate celelalte piese ale lui Shakespeare. În nici o alta nu se vorbește atât de limpede și, paradoxal, atât de enigmatic în același timp despre facerea și desfacerea lumii. Textul este atît de misterios și luxuriant încât te poți lesne rătăci prin el, dacă nu ai ceva clar de spus.
Spectacolul face parte din repertoriul Teatrului Național Lucian Blaga din Cluj-Napoca. Regizorul rămâne vameș la granița dintre realitate și vis, cercând o plasare a insulei lui Prospero la intersecția marilor noduri culturale, dar jucându-se și cu spațiile prin proiecții succesive pe cei trei pereți ai cutiei italiene. Unde o fi insula? Într-un univers al lui Bosch, ori într-o modernitate minimală, Dune-ul lui Jodorowsky, sau poate chiar între paginile unei cărți. Cert este că trimiterile culturale amestecă realitățile și fac din imaginarul lui Shakespeare un creuzet creator a toate. Elementul recurent e ochiul din tavan al lui Prospero, care veghează neîntrerupt precum un demiurg în echilibru, ușor dezabuzat, dar totuși destul de prezent pentru a se preocupa de viitorul fiicei sale.
Prospero este interpretat de Marcel Iureș, fiind o prezență ubicuă, într-un costum de scenă contemporan, și cum altfel, dacă nu înconjurat de cărți. Jocul dublu dintre demiurgul responsabil de insula sa și omul supus destinului este producător de tensiune și dă un sens monologurilor. Tot o trimitere livrescă este și cufărul din prim plan, pe care se află înscrisele lui Shakespeare. Într-un spațiu contractat, timpul se dilată, ba mai mult, chiar și decorul e într-o mișcare tectonică, în ritmul mârșăviilor făcute de suita de la Milan. Exilați fiind, Prospero și fiica sa, Miranda, ajung stăpâni ai insulei iar odată cu venirea fratelui Alonso devenim parte dintr-un coșmar ludic împletit cu feeric. Exploziile se manifestă în interior, parcă fiecare personaj e vrăjit de bagheta lui Prospero. Exuberanți sunt doar cei doi marinari, completați de Caliban. Jocul ignoranței, al lăcomiei, al egoismului completează peisajul acțiunilor, suprapunând o caracteristică politică care se învârte în jurul moștenirii.
Revenind la spectacol, aflăm că personajele nu vin din aceleași lumi, altfel cum s-ar explica costumele cu tematică spațială purtate de suita regelui. Bunăoară Caliban poartă doar o mantie, fiind un Gollum cu o matie roșie – imaginea unui rege decrepit și sălbatic, Ariel, umbra lui Prospero, poartă costum și machiaj alb, Miranda și Ferdinand rămân ancorați într-un stil simplu universal. Cu atât mai mult se accentuează ideea de vis, de efemer, dar în aceeași măsură de real.
Triculo (Adrian Cucu) – Stephano (Radu Lărgeanu) – Caliban (Cristian Grosu)
Încep cu acest triplet comic, ghidându-mă după reacția sălii. Delirul aici a fost, la intrarea unui Triculo împiedicat, care nu poate să scape de trăsnete și caută un loc unde să se ascundă. Din același motiv era ascuns sub mantie și Caliban. Stephano vine în căutarea lui Triculo și găsește o încâlcitură de membre, de unde-și delimitează colegul și astfel ajunge să elaboreze un complot cu monstrul (Caliban). Cei trei funcționează atât ca parteneri de scenă în sincron, cât și ca un întreg grațios și grotesc – o imagine cuceritoare a urâtului. Citatul cultural se înfiripă chiar și aici, întrucât Caliban apare asemenea lui Iisus Hristos după răstignire, ținut pe brațe de către Trinculo și Stephano.
Prospero (Marcel Iureș) – Ariel (Anca Hanu)
Ariel e un personaj atât destin cât și umbră, fiindcă prin prezența sa adună atât întregul colectiv al personajelor, cât și mereu îl secondează pe Prospero. Deși mereu activ, reușește să îmbrățișeze o alură de pustnic. Regizorul îi atribuie și un rol și în producerea ilustrației sonore, folosindu-se de o tijă care vibrează în prezența mâinii personajului. Prospero este citit și ca un monarh, la final de stăpânire, care își învață urmașii și îi călăuzește; în această ipostază de învățăcel cel mai bine se potrivește Ariel. Relația celor doi e pe muchie, fiind interdependenți unul de celălalt în încercarea de a menține un echilibru.
Furtuna e un vis, al spectatorilor, al Marelui Will, al regizorului … nu trebuie să știm cu precizie. Demiurgul ne-a înfățisat lumile din interiorul său, ba chiar și-a ieșit din rol și ne-a vorbit ca un alter ego al actorului, certificând faptul că din insula lui Shakespeare facem toți parte: actori, spectatori, personaje.
Mi se pare că suntem niște ființe sfinte și mizerabile. Avem mult avânt, foarte mult entuziasm. Dar în același timp suntem într-un mediu extrem de obosit, retrograd, învechit care nu Citește mai mult
Îmi propun să scriu aici niște scurte impresii asupra unor spectacole-lectură pe care am apucat să le văd relativ recent la Reactor, locul la care chiar îmi doream să ajung Citește mai mult
Dicționarul multimedia al teatrului românesc este un site-arhivă creat de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, în colaborare cu Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Însumând în Citește mai mult
Festivalul Național de Teatru din 2021 s-a desfășurat online, spre bucuria iubitorilor de teatru din toată țara, oferind un program amplu de reprezentații, discuții, instalații performative și vizuale, conferințe, teatru Citește mai mult
„De la bun început, Sava mi s-a părut genul de om care face lucruri, chiar și atunci când circumstanțele nu îl încurajează neapărat. Așa că, profitând cumva de contextul pandemic Citește mai mult
foto: Alexandru Sîrbu Șoptitorii/The Whisperers - Texte bune în locuri nebune Pornim de la premisa că artistul este liber și absolut necesar, iar actul de creație ar trebui să fie Citește mai mult