Să descoperi experienţa strămutării forţate prin ochii scriitoarei Dina Nayeri, aşa cum o dezvăluie în ultima sa carte, The Ungrateful Refugee: What immigrants never tell you, înseamnă să te înhami la un drum lung, abrupt şi plin de serpentine. Îmbinând autobiografia cu eseul şi reportajul, autoarea ne poartă prin cinci etape majore din viaţa refugiatului: evadarea, tabăra, azilul, asimilarea şi repatrierea culturală.

La vârsta de 9 ani, Dina Nayeri evadează din Iranul Islamic al anilor 80 împreună cu fratele şi mama ei, pornind în căutarea unui loc în care noua lor identitate religioasă, aceea de creştini, să nu îi coste persecuţia şi viaţa. Condusă de credinţa frenetică a mamei şi determinarea ei de a nu-şi lăsa copii pradă unui purgatoriu expectativ fără sfârşit, Dina supravieţuieşte condiţiei de refugiat din Dubai şi Roma, ajungând în SUA. Întreaga experienţă a transformat-o într-un tânăr cameleon, gata de orice sacrificiu pentru a-şi câştiga locul în vârful societăţii americane. Cu toate acestea, chiar şi după Princeton şi Harvard, trauma exilului rămâne o realitate dureroasă pentru scriitoare: este prinsă între două două identităţi, mereu cu rucsacul în spate, gata să se reinventeze în orice moment, incapabilă să numească vreun loc „acasă”. SUA, Olanda, Marea Britanie, Franţa – Dina Nayeri a locuit în toate aceste ţări şi nu s-a oprit niciodată din căutare, încercând mereu să înţeleagă experienţa strămutării.

The Ungrateful Refugee nu este însă doar un bildungsroman despre integrarea unei fetiţe iraniene într-o societate americană xenofobă, ci o profundă analiză a problemei demnităţii în sistemul de control al migraţiei. Utilizând atât propria poveste, cât şi poveştile altor refugiaţi întâlniţi în parcursul său, Nayeri oferă o perspectivă unică despre ce înseamnă să fii refugiat. Descoperim treptat că această condiţie ingrată înseamnă să petreci luni sau ani în tabere dezumanizante şi labirinte birocratice, într-o aşteptare imobilă şi paralizantă, care nu face altceva decât să-ţi erodeze spiritul şi sănătatea mentală. Kambiz, un refugiat iranian prins în acest labirint zeci de ani, a sfârşit dându-şi foc în Dam Square, Amsterdam.

Să fii refugiat înseamnă să ai puterea să-ţi expui tragedia adoptând coduri străine de storytelling, cu o măiestrie demnă de un bestseller, în faţa unor oameni antrenaţi nu să afle adevărul, ci să detecteze incongruenţe şi să refuze aplicanţi. Înseamnă să-ţi abandonezi propria poveste fiindcă nu se încadrează în lista circumstanţelor suficient de infernale pentru ca ţările vestice să se simtă responsabile. Nayeri argumentează că, la fel ca în ficţiune, povestea care va fi crezută nu e cea adevărată, ci aceea construită în mod credibil. Ahmed Pouri este un nume care se află mereu pe buzele imigranţilor din Amsterdam. El cunoaşte atât cultura iraniană, cât şi cea olandeză, aşa că operează ca un editor foarte priceput. Îi povesteşte Dinei despre o conversaţie auzită în sala de mese a Serviciului de Imigraţie şi Naturalizare. Un ofiţer se lăuda: „Azi am avut un disident politic adevărat. A fost muncă grea, dar după ce l-am presat trei ore, am scos contradicţia din el şi l-am trimis acasă!”

Pentru a fi acceptat ca refugiat trebuie să fii suficient de distrus pentru a complimenta spiritul salvator al celor care te primesc, și totuşi suficient de capabil să aduci beneficii economice gazdei, dar nu atât de capabil încât să-ţi imaginezi că vei putea sta vreodată pe picior de egalitate cu nativii. Trebuie să-ţi transformi recunoştinţa în spectacol, să uiţi locul din care ai venit şi să eviţi cu orice preţ aducerea în discuţie a faptului că, la un moment dat, în ţara ta, ai dus o viaţă îndestulată și că satisfacerea nevoilor de bază nu îţi este suficientă. Trebuie să fii umil, silenţios, recunoscător, adaptabil.

The Ungrateful Refugee este un semnal de alarmă, o dovadă că sistemul actual este unul viciat, iar mentalitatea colectivă este dominată de frică şi lipsă de empatie. Întrebările Dinei Nayeri sunt cât se poate de legitime, iar în căutările ei neobosite găsim şi răspunsuri: un sistem de control al migraţiei orientat să ajute, nu să respingă, o comunitate orientată spre îmbrăţişarea diferenţelor culturale, nu spre anularea lor şi, nu în ultimul rând, înţelegerea faptului că recunoştinţa pe care orice refugiat o va arăta ţării adoptive, este un act de iubire intim care se dezvoltă în timp şi manifestă spontan, pierzându-şi valoarea odată ce este impus.

Un bărbat pe nume Ove şi o carte plină de speranţă

Un bărbat pe nume Ove spune povestea unui om simplu, fermecat de ordine şi disciplină, care a privit de prea multe ori moartea în ochi. De atât de multe ori Citește mai mult

A început Global Migrant Festival!

Global Migrant Festival își propune să confrunte narativa nocivă care domină discursul internațional despre migrație....

Un monde modianesque

Citind tot mai multe cărți a le lui Modiano, se declanșează în tine o foame de a te impregna din ce în ce mai mult de universul lui.

Povestea mea, povestea noastră. Devenind Michelle Obama

Chiar dacă nu ne putem întâlni mentorii faţă în faţă de fiecare dată, cărţile lor ne oferă o şansă unică să-i cunoaştem mai bine.

Banal sau genial? O carte care chiar (te) motivează

Nu ne mirăm de ce fizica, chimia și biologia devin înfricoșătoare și anoste, iar copiii se refugiază discret în ecranele calculatoarelor, devenind victimele entertainmentului pasiv. Dacă nici una din sfere Citește mai mult

Bob Dylan, „Cronica vieţii mele”și mersul lui pe străzi

În "Cronica vieţii mele", Bob Dylan ne dă o lecţie de muzică şi ne povesteşte despre întâlnirile esenţiale din viaţa lui...

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *