Pentru foarte multă vreme, iubitorii de teatru din Suceava se adunau pentru a vedea piese venite de la București cam o dată sau de două ori pe lună, într-o casă de cultură prăfuită, cu scaune vechi și cu un miros destul de curios. Țin minte când, în copilărie, mama m-a dus la Conul Leonida față cu reacțiunea. Scena scârțâia dacă unul dintre actori călca ceva mai apăsat, iar dacă avea curajul să și bată cu piciorul, se ridica un nor vizibil de praf, iar cei din primele rânduri tușeau incontrolabil. Cum nu aveam nici măcar cinema, Casa de Cultură era plină la orice conferință a lui Dan Puric, la orice balet sau comedie hiperjucată.
Din 2016, lucrurile încep să se schimbe. Încet, e adevărat, dar mai mult decât s-ar fi așteptat cineva vreodată. În 2016, se termină de renovat cinematograful pe care nu cred că l-am văzut vreodată deschis în forma sa inițială și, surpriză, lumea află că acesta împarte clădirea cu un teatru. Prin urmare, pe acoperișul clădirii nu mai scrie cu litere mari, uzate „CINEMA”, ci „Teatrul Municipal Matei Vișniec”. Locuitorii suceveni, însă, nu privesc toți cu ochi buni ideea de instituție teatrală în orășelul lor neatins de timp. Actorii sunt tineri, abia ieșiți de pe băncile facultății și, cică, se joacă Shakespeare, dar nu clasic așa cum îl știu ei, ci în regie modernă. Lucruri curioase se întâmplă în teatrul ăsta nou.
Se întâmplă și că noua clădire este așezată la câțiva metri de cel mai strict liceu din oraș. Liceul în care învățam și eu în acel an. „Hai în spate la Vișniec” este acum noul eufemism pentru „Hai să fumăm”. Așa se face că, în fiecare pauză, liceenii de la colegiul de renume, savurează alături de țigară și cafea și bucățele din repetițiile actorilor care se aud spunându-și replicile din clădire. Profesorii știu că fac parte din trupa de teatru a școlii, așa că de fiecare dată când apare un spectacol pe care majoritatea publicului sucevean nu-l gustă, sunt întrebată ironic dacă măcar eu am înțeles ceva din ea și dacă binevoiesc să le explic și lor. Replici urmate de un râs uscat. Apoi, lecția de chimie continuă ca de fiecare dată.
Trei ani mai târziu, când teatrul nu mai e o noutate stranie pentru Suceava, directoarea Carmen Steiciuc anunță că în martie va avea loc festivalul „Zilele Matei Vișniec” și că are nevoie de voluntari. Începem să punem afișe la toate avizierele, împărțim pliante în frig, aducem la hotel invitații de la aeroport sau gară, ajutăm cum putem. Sunt foarte încântată, pentru că în sfârșit e ceva interesant de făcut în Suceava în afară de concertele de muzică rock din vară. Până a doua zi. E plin de pliante pe jos. Pe afișe sunt lipite anunțuri cu imobiliare și cu plecări în pelerinaje. Când îl rog pe taximetrist să mă ducă la teatru, mă întreabă „unde?”. Cât așteptăm să ni se dea alte afișe de lipit în locurile unde oamenii de la Casa de Cultură le-au dat jos pentru că nu știau că avem aviz de la primărie, ne întrebăm dacă măcar vor fi destui spectatori. Încep să cred că poate ideea unui festival de teatru extins pe mai multe zile n-a fost una chiar așa de bună.
Prima zi, primul spectacol, sala plină. Ba chiar lumea stă și pe scări. După ce împart biletele, reușesc să mă strecor și mă lipesc de un perete. Se joacă Maestrul și Margarita în regia lui Alexandru Grecu. Nu numai că nu mai văzusem așa ceva, dar nici nu știam că e posibil să transformi atât de clar scena într-un complet alt univers. Când mă uit în jur, îmi dau seama că publicul e așa de prins încât stă pe marginea scaunului, cu mâinile încleștate sau cu sticla de apă dusă până la gură doar pe jumătate. Nimeni nu cască. Nu tușește. Cineva îmi pune mâna pe spate, ca să mă facă atentă. Trebuie să merg în altă clădire, unde se joacă în paralel Proștii sub clar de lună, chiar al trupei de la „Matei Vișniec”. Aici măcar reușesc să stau jos, pe o scară, lipită de colegii mei. Se joacă un musical, iar pentru că mă îndoiesc că Suceava a mai cunoscut așa ceva, publicul se ridică în picioare la aplauze. Când reușesc să ies și eu afară, lumea mă întreabă ce se mai joacă azi, dacă mai sunt spectacole așa de bune și în alte zile și chiar mă felicită de parcă eu însămi lucrasem la Proștii sub clar de lună.
A doua zi, mă caută profesoara de spaniolă și îmi cere programul. Îmi zice că în ora ei mergem la În doi, piesă care se joacă într-un autobuz. Zâmbesc. Acum câteva zile mi-a spus că nu mă învoiește de la ora ei când trebuia să iau contractele de voluntariat, pentru că „nu suntem liceu de teatru”.
Și tot așa a fost 8 zile. Mergeam de la teatru la 10, când erau spectacole pentru copii, dădeam pe la orele mai importante, îi mai rugam pe colegi să le spună profesorilor că sunt răcită și mă rugam să nu vină la spectacolele la care trebuia să împart bilete. Îmi dădusem seama că nu numai prietenii mei vorbeau despre festival, ci toată Suceava.
Căteva zile mai târziu, după ce totul s-a terminat, după ce trupele de la Botoșani, București, Chișinău, Galați și Turda au plecat acasă, m-a oprit directorul pe hol. M-a întrebat ce mai face trupa liceului, când plecăm și noi în festivaluri. Ne-a spus că ne sponsorizează, că ne ajută dacă facem și noi așa ceva. Nu a mai trebuit să mai mergem de 10 ori în biroul lui și să ne rugăm să ne deconteze măcar biletele de tren, ca în alți ani. De data asta s-a ținut de promisiuni. Așa a apărut și Suspicious – festivalul de teatru pentru liceeni din Suceava.
Un an mai târziu, m-am întors. Am vorbit cu noii recruți. Mi-au spus că au ca temă la română să meargă la Rinocerii și să scrie despre ce au văzut, că vor să dea la actorie și că părinții lor sunt fericiți că au o pasiune așa frumoasă. Că unii profesorii îi mai lasă din când în când să plece de la ore și să repete. Mi-am amintit cum, în clasa a noua, profesorul de matematică ne-a zis că vrea să ne desființeze trupa pentru că „ăștia cu teatrul nu învață nimic și trag toată clasa în jos”. Mi-am amintit și cum ne adunam și plângeam pentru că părinții noștri nu ne mai lăsau să mergem repetiții. Am început să râd.
Medeea este mărturia suferințelor feminine într-o lume în care ele sunt conduse, nu lăsate să conducă, este ca un prospect la care urmașii să se întoarcă pentru a învăța despre Citește mai mult
Îmi propun să scriu aici niște scurte impresii asupra unor spectacole-lectură pe care am apucat să le văd relativ recent la Reactor, locul la care chiar îmi doream să ajung Citește mai mult
Dicționarul multimedia al teatrului românesc este un site-arhivă creat de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, în colaborare cu Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Însumând în Citește mai mult
Cineva spunea odată că singurul lucru care rămâne în urma teatrului este ceea ce se scrie despre. Astăzi aparatura ne oferă posibilitatea de a putea vedea și peste o sută Citește mai mult
foto: Alexandru Sîrbu Șoptitorii/The Whisperers - Texte bune în locuri nebune Pornim de la premisa că artistul este liber și absolut necesar, iar actul de creație ar trebui să fie Citește mai mult
Este ca o discuție cu trei prieteni vechi într-o seară caldă de vară, după un lung timp în care nu v-ați mai văzut. Este momentul în care acești prieteni îți Citește mai mult