Arthur Fleck, cel care mai târziu va deveni Jokerul, este departe de personajul legendar în incipitul filmului: lucrând ca bufon, învârtind pancarte și distrând copii internați în spitale, locuind cu mama sa (posibil bolnavă psihic). Visul său este să facă stand-up, dar glumele sale sunt unele morbide, complet nepotrivite; practic, nici măcar nu sunt glume, ci manifestări ale depresiei sale. Societatea prezentată suferă de o maladie a ignorării complete a celor asemeni lui Arthur, promovând în schimb valorile nule ale unor comedianți superficiali. Reprezentatul conducerii în această lume este Thomas Wayne (Brett Cullen), cel care ilustrează perfect această totală lipsă de compasiune pentru cei defavorizați, de care întregul oraș se face vinovată. Se descoperă astfel o narațiune anti-Batman, tatăl acestuia fiind unul corupt.
Boala sa mintală se dezvălui prin atacurile incontrolabile de râs, iar alteori de plâns, pentru care ia câte un pumn de pastile; aflăm, de asemenea, că a fost internat într-un ospiciu. Asistând la spectacole de stand-up, își ia mereu notițe, dar nu râde la poante ci în cu totul alte momente de cât restul publicului. Singurul moment în care îl vedem înțelegând cu adevărat comedia altora este atunci când se înfiltrează, deghizat ca ușier (într-un costum roșu, culoare ce ar putea aminti de rolul de clovn al personajului), la o proiectare a filmului lui Chaplin, ,,Timpuri noi”, în cadrul a ce pare a fi o gală de binefacere. Acum îl vedem leganandu-se alături de micul vagabond care patinează pe ecran. În momentul în care este invitat de către Murray Franklin (Robert De Niro), gazda unei populare emisiuni de televiziune, să facă parte la aceasta doar pentru a-l umili, Arthur prezintă publicului o întrebare apăsătoare: Cine decide ce e amuzant și ce nu ? Prin aceasta, Todd Phillips dezvălui o nouă latură critică plină de cinism la adresa uriașei lacune umoristice din cadrul Hollywoodului.
Având în vedere reputația sa de povestitor nedemn de încredere și manipulativ, nu ar trebui să surprindă faptul că avem de-a face cu o narativă necronotopică și destul de ambiguă. Marele semn de întrebare îl ridică finalul deliberat sumbru. En fait, aici cade și punctul nostru de interes, dar și nevoia de a elucida. Abandonând interpretarea simplistă și rezumată la crimă, propun să includem mai multe preluări ale finalului, care să se potrivească în matricea propusă de Todd Phillips. În primul rând cădem de acord cu faptul că finalul este atipic, mai ales prin tipul de râs, întrucât există : cel de „suferinţă”, cel de „băiatul de gașcă” şi „râsul autentic” de bucurie la final. Într-o atmosferă de neliniște, Jokerul (personaj deja asumat de Arthur) apare în emisiunea Live With Murray Franklin și ucide gazda show-ului pentru că l-a batjocorit anterior. Crima se relevă ca magnet mass-media, împingând revoltele împotriva plutocraților într-o extremă violentă – părintele spiritual ale descărcării violente fiind Joker. Gotham se prăbușește într-o anarhie aprinsă, timp în care Joker zâmbește din mașina unui ofițer. Un accident întrerupe călătoria protagonistului, următoarea imagine cu el, fiind pe capota mașinii plin de sânge și aclamat de toți susținătorii lui – este un erou, un prinț elevat al crimei.
Următoarea secvență îl înfățișează într-un ospiciu, fiind îmbrăcat în alb și fumând o țigară. Râde și îi spune asistentei sociale care-l supraveghează că nu are cum să-i înțeleagă gluma. Cut. Îl vedem pe tânărul Bruce Wayne peste cadavrele părinților. Cut. Revenim la țigara Jokerului care fredonează „That’s Life” în timp ce melodia lui Frank Sinatra rulează în fundal. Arthur iese din biroul azilului, lăsând urme de sânge în spate; mai apoi, pe fundal de Sinatra, fiind gonit în stânga și dreapta de paznicii azilului. O copioasă scenă de film mut, terminată cu Send in the Clowns a lui Sinatra.
Această scenă de final cu Arthur într-un cadru instituționalizat nu e singulară. Încă de la început Arthur mărturisește în discuția sa cu asistenta socială, printre altele, că îi era mult mai bine când era spitalizat. În respectivul moment apare o scurtă secvență cu Arthur în alb, stând într-o celulă asemănătoare cu cea din final. Deci, oare e posibil ca întregul film să fie în parte relatat și închipuit de Arthur din acea celulă, un reflex al imaginației sale ? Plus că Jokerul e fericit când minte.
O altă potecă de interpretare ar fi ca imaginate să fie doar scenele de afecțiune, iar restul să fie reale. Dar atunci, de ce Arthur se gândește la Bruce stând peste cadavrele părinților? Arthur cântă „Asta este viața și oricât de amuzant ar părea / Unii oameni își dau lovituri / Oprite într-un vis. ” Mai intervine o dilemă: este Thomas Wayne tatăl său? Sau e o privire din viitor, deja știind de mișcările majore dintre el și Bruce? – ceea ce e sustenabil, dat fiind faptul că, deși acțiunea se petrece la începutul anilor ’80, pe fundalul unei mari greve a gunoierilor, totuși e un 1980 cu iz de viitor.
O altă idee ar fi că „realitatea” merge până în momentul uciderii lui Murry. De ce? Pentru că prea facil și repede s-a obținut gloria, fanii, eroismul. E o prea mare mișcare a maselor și prea rapid circulă informația. Dar, urmărind mitologia Batman, putem ajunge și la o multitudine de Jokeri. La o multitudine de personaje inspirate de un unul care acum își ispășește pedeapsa. Facând o paralelă cu „cooperativa” Shakespeare, și aici originile Jokerului sunt incerte, benzile desenate livrand multiple ipoteze.
Dacă e să ritualizăm ușor filmul, putem să stabilim un ritm al opoziției viață-moarte. Jokerul se naște când află că Thomas Wayne nu e tatăl său, când nu mai are deloc un referent de afecțiune, de apartență. Thomas e sacrificat, iar Batman se naște, și odată cu el și relația dintre cei doi. Mai există și o paralelă cu Taxi Driver-ul lui Scorsese. Finalul cu Travis Bickle muribund, văzându-se sănătos în cabina sa, poate fi regăsit și în Joker. Accidentul din mașina polițistului poate fi finalul tragic al unuia dintre Jokeri, al protagonistului în cazul de față, iar restul să fie doar o proiecție a faimei muribundului. În colț el vede crima, ca ultimă imagine. Azilul în care ajunge pentru a-și săvârși pedeapsa are ceva oniric în albul său, putând fi considerat un purgatoriu post mortem, unde e liber să își imagineze și să râdă natural. Amprentele roșii pot funcționa ca simbol al vinei sale, nicidecum ca semn că a ucis-o pe asistentă. De aici și jonglatul cu paznicii ospiciului pe un hol îngust pe care capturarea lui ar fi facilă.
Pe de altă parte, poate nu s-a întâmplat nimic, iar întregul film a fost o glumă mare, jucată în capul lui Arthur Fleck în timp ce vorbea cu asistentul său social într-o cameră albă din Arkham. La începutul filmului, ea îl întreabă dacă și-a amintit de ce este internat în spital și aruncăm o scurtă privire asupra lui, într-o cameră a spitalului, lovindu-și capul de o ușă cu gratii. Poate că nu a părăsit niciodată spitalul, iar evenimentele sunt fantezia lui delirantă. E posibil ca singura sa legătură cu realitatea cotidiană să fie prin informațiile livrate de TV, iar el să nu fie decât un regizor fantasmatic al informației. Dacă-l imaginăm ca pe un debil care cunoaște lumea prin TV și film, Jocker poate fi tratat și ca un manifest despre cinematografie, iar personajul central se închipuie trăind într-o coeziune a Taxi driver, The King of Comedy, Serpico, Raging Bull şi Zbor deasupra unui cuib de cuci. Buster Keaton şi Ray Bolger funcționează ca scheme de mișcare, plus o întreagă teorie despre ce e comic și ce e tragic – iată contrapunctele grotești ale esteticii Greciei antice.
În cele din urmă, ambiguitatea filmului reflectă perfect ambiguitatea Jokerului însuși. Din mit, devenind haos încarnat, oferă libertatea scrierii propriul trecut, prezent și viitor. Nu contează dacă totul s-a întâmplat în limitele minții lui Arthur sau dacă Gotham ardea de fapt – Joker e un film important cel puțin ca simptom. În oricare dintre toate scenariile posibile, și-a îndeplinit obiectivele, s-a făcut el însuși (anti)erou. În afară de setarea evidentă a continuării, care sincer sper să nu se întâmple, deoarece acest film se simte ca o lucrare de sine stătătoare, întrebările pe care finalul le pune publicului sunt complet subiective.
„Dacă umbrele ce suntem.
V-am adus vreo supărare,
Credeți (și atunci avem
Un cuvânt de apărare)
Că în somn v-au apărut
Toate câte le-ați văzut.
Și atunci povestea noastră
Nu-i decât un vis ciudat:
Nu va fi înlăturat
De bunăvoința voastră”.
…zice Puck, în Visul unei nopți de vară….
„Persoanele din filmele mele simt că atenția pe care o primesc este grozavă, le dă încredere, le dă un sentiment că sunt văzute și auzite.”
O poveste spusă cu omenie și frumusețe, o meditație surprinzătoare asupra destinului și a ceea ce nu cunoaștem decât intuitiv, La double vie de Véronique este un film emoționant care Citește mai mult
În ultimii ani, așa cum mi-a fost dat și mie să descopăr, documentarele au căpătat o nouă dimensiune, îndrăznesc să spun cinematografică; au început să-și îngrijească încadrările, să se axeze Citește mai mult
O viață pe planeta noastră: “Nu este doar despre salvarea planetei, este și despre salvarea noastră”
"De foarte multe ori, văd filme care pot avea o regie minunată, o poveste minunată, dar nu cred ce se întâmplă acolo, nu cred actorii și simt că totul a Citește mai mult
Te simţi vreodată urmărit când stai pe net? Nici nu e de mirare! The Social Dilemma îţi arată cum marile companii folosesc algoritmi pentru a stoca şi prezice toate acţiunile Citește mai mult