O operă neterminată a lui Sade a fost adaptată de Pasolini, rezultând filmul Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei (1975). La premieră, J.M. Frodon a remarcat o lumină sublimă şi surdă în „violenţa civilizată a acestor scenografii scatologice şi macabre, în insuportabila materialitate, visceralitate, animalitate”. Interpreţii filmului sunt Helene Surgere, Caterina Borotto, Paolo Bonacelli ş,a,. Pasolini a mai realizat: Floarea celor o mie şi una de nopți (Fiore delle miile e una notte, 1974), Decameronul (Decameron, 1971), Povestiri din Canterbury (Racconti di Canterbury, 1972), Medeea (Medea, 1969), Teorema (Teorema, 1968), Cocina (Porcile, 1969), Oedip rege (Edipo re, 1967), Evangelia după Matei (Vangelo secondo Matteo, 1964), Accattone (Accattone, 1961) etc.

Pasolini a fost fascinat de Decameronul lui Boccacio. Sade a dat o replică a impudorii, pornind de la Boccacio și ajungând la un „Decameron franţuzesc”. Plasând opera lui Sade în timpul lui Mussolini, regizorul conduce direct spre dezgustul pentru fascism. Lecţia lui Pasolini e cât se poate de limpede: să rămânem lucizi în faţa ororilor. Dacă Sade a trecut barierele etice, Pasolini le-a depăşit printr-o provocare de tip auto-distructiv. Sade scrie despre „extrema sensibilitate a organelor”, iar regizorul face filosofia anarhiei, inoculând ideea că libertinajul e elitist, într-un registru vizionar, reuşind o caricatura felliniana a societății.

Un castel. O ambianţă funebră. Fantasmele lui Sade acoperite de cruzime. Câţiva burghezi supun nişte tineri la experienţe inimaginabile. Nu există nicio limită, nicio regulă. Tinerii se regăsesc  nolens-volens în poftele sexuale ale bătrânilor burghezi. Pălării negre, fulare de mătase, alură de ciocli, în imagini privite de sus, alături de tineri goi, ca grupuri statuare, însoţiţi de muzica de pian, în aşteptări macabre. Un spaţiu închis, violat de apetitul de voyeur al celor ce pun la cale desfrâul excesiv. Experimentul se realizează într-o concepţie fascistă. Pasolini focalizează demersul filmic pe metafora întâlnirii între uman şi ambiţia politică. Un fel de fabulă la limitele suportabilului, un haos de impulsuri, un sadism neînfrânat, organizat în patru cicluri: introducere, spermă, rahat, sânge.

Se vorbeşte de o versiune integrală a filmului. Se spune că familia regizorului ar fi distrus bobinele de prisos. Cartea lui Sade e mult mai lungă, însă filmul lui Pasolini e suficient pentru demonstraţie.

Ne amintim de filmul lui Philip Kaufman despre Sade, realizat în 2000. Secolul nu-1 suportă pe Sade, însă scrierile lui sunt devorate, din cauza dualităţii omului. Scriind, Sade scapă de fantasme. In jurul lui Sade, toţi pretinşii puritani şi moralişti au o latură ascunsă. Sade, Casanova, Freud…  Oameni care au revoluționat gândirea sau au contrariat, polemizând pe tema „înger şi demon”.

Greu de suportat, filmul lui Pasolini devine indispensabil, într-o lume în care „cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască”.

A apărut recent o carte scrisă de Pasolini, tradusă de Gabriela Lungu  – Băieții străzii, Editura Litera, București, 2018. Regizorul celebru a debutat cu versuri, apoi a scris romane (Teorema, Petrol etc.), încercând să-și clarifice contradicțiile, mereu într-o căutare asiduă, febrilă, provocatoare. Sigur că în 1955 romanul Băieții străzii a fost primit cu răceală, criticat, cenzurat, blamat, însă acum e considerat o capodoperă a literaturii mondiale. Acțiunea e plasată în Roma, în anii de după al Doilea Război Mondial. Personajele – copii și adolescenți – fură și se prostituează, într-un carusel comico-tragic. Trotuare desfundate, mașini, pietoni, moloz, gropi în caldarâm, muncitori, oameni fără ocupație, cărucioare, biciclete, borfași – o lume situată între tragic și grotesc. The Guardian scria că Pasolini a fost „un intelectual strălucit, un regizor și un homosexual a cărui viziune politică – bazată pe o împletire unică între eros, catolicism, marxism – a anticipat istoria italiană de după moartea sa și dezvoltarea rapidă a consumerismului la nivel mondial”. Apoi mă reîntorc la cartea lui Dominique Fernandez despre Pasolini (Îngerul destinului) și retrăiesc asasinarea regizorului în 1975 pe plaja din Ostia , servind drept jucărie însângerată în niște mâini nedemne.

Capernaum: Am dreptul să nu mă fi născut

Dincolo de impresii, Capernaum pune pe masă nişte întrebări ce atârnă greu: Cum se pot apăra copiii născuţi în mizerie? Ar trebui să aibă fiecare om dreptul să nască şi Citește mai mult

Florile lui Mao

Mai degrabă filmul este o formă de terapie și de luare la cunoștință pentru cei care au avut persoane apropiate ca victime. Dar oare este interesată cu adevărat China de Citește mai mult

Irreversible sau despre cum timpul distruge tot

Deși începe cu finalul dezastruos, Irreversible nu te face să te simți de parcă, năpădit de-un impuls subit, citești ultima pagină din cartea care ți-a ros curiozitate pentru zile-ntregi. Dimpotrivă, Citește mai mult

Layla M. – identitate, revoltă, radicalizare

Când un element al identităţii noastre ne garantează nerespectarea unor drepturi, elementul respectiv devine definitoriu, identitatea noastră devine disproporţional ataşată de eticheta care ne dezavantajează.

De ce iubim filmele franțuzești?

Probabil mulți dintre noi ne-am uitat la un film franțuzesc foarte bun și ne-am făcut promisiunea că ne vom uita la mai multe filme unde dialogul cel mai aprins dintre Citește mai mult

Descâlcind rasismul justiţiei americane cu Ava DuVernay

Ava DuVernay este un nume din ce în ce mai pregnant în lumea filmului american,o deschizătoare de drumuri pentru femeile de culoare şi o artistă hotărâtă să aducă experienţa comunităţii Citește mai mult

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *