Suzanne și Pauline sunt exponentele principale ale unei generații care a luptat sub deviza scriitoarei Simone de Beauvoir care afirma, acum mai bine de 70 de ani: „Nu ne naștem femei, ci devenim”.  Filmul regizoarei Agnes Varda, L’une chante, l’autre pas, surprinde povestea exponentelor mișcării revoluționare feministe a  anilor ’80, în care s-a militat pentru egalitate și combaterea discriminării și abuzurilor asupra femeii. Cunoscută ca „bunica Noului Val Francez”, regizoarea de origine belgiană își începe periplul cinematografic prin fotografie. Își hrănește curiozitatea cu privire la oameni și locuri, aduce la lumină povești reale ale clasei de jos, ce dau filmelor o latură puternică de documentar. Mijloacele ei stilistice nu urmăresc un model fix, Varda  alegând metodele de lucru în funcție de subiectele pe care le abordează – de la feminism la relația cu moartea și timpul. Astfel, cu sau fără voia sa se reconfigurează ideea  unui cinema inovator, în căutare de povești obișnuite sau mai puțin obișnuite.

„Pot să gătesc. Dar pot și să cânt și să dansez” e o replică emblematică pentru filmul care ne pune la dispoziție, alternativ, poveștile a două prietene ce sfârșesc pe drumuri separate. Se întâlnesc, însă, 10 ani mai târziu, în 1972, și decid să comunice prin cărți poștale, unde își povestesc pe scurt viața. Contrastul dintre protagoniste este evident – Suzanne (Thérèse Liotard) provine dintr-o familie de țărani, iar Pauline (devenită Pomme – Valérie Mairesse) e prototipul tinerei burgheze. Începutul filmului e marcat de secvența în care Pomme le cere părinților bani pentru o oarecare excursie cu școala. De fapt, îi folosește pentru a-și ajuta prietena să facă avort, ilegal pe atunci în Franța. După acest episod, viețile celor două se despart – Pomme devine activistă, cântând într-o trupă cu direcție feministă, iar Suzanne se angajează la un centru pentru planificarea familiei, unde încearcă să educe comunitatea locală de femei pentru care anticoncepționalele sunt mai degrabă un lucru despre care doar se vorbește. 

Comparativ cu Pomme, Suzanne ar trebui să fie un personaj la fel de puternic. Câștigă aspect burghez prin fizionomia actriței, (o alegere vizibilă a regizoarei pentru a marca contrastul dintre cele două tipuri de personalități și fizionomii), dar pierde la capitolul putere și personalitate. O vedem mutându-se la părinții ei, la țară, făcând treburile din gospodărie sub privirea lor dezaprobatoare, bucurându-se de primul salariu și crescându-și copiii în timp ce își reconstruiește propriul drum după moartea lui Jerôme. Și pentru că  Varda nu dorește să facă o antiteză între ea și Pomme, ci o întregire a imaginii pe care femeia o are în societate, o oarecare direcție în ceea ce privește forța cu care personajul vorbește și acționează ar fi fost, probabil, mai mult decât necesară.

În schimb, regizoarea are pentru parcursul lui Pomme opțiuni curajoase: ea se avântă într-un joc în care alege să spună cu umor lucrurilor pe nume prin intermediul cântecelor interpretate de personaj – despre problemele cu care ne confruntăm și astăzi. Deși linia hippie a trupei de femei pare puțin forțată și nenaturală, contrastul dintre mesaj și modul de reprezentare e puternic.  Înțelegem că filmul se vrea un fel de Hair despre femei și feminitate, Varda însăși afirmând că e vorba de un musical. Totuși, caracterul documentar pe care îl are filmul, făcut în proximitatea unor proteste pentru drepturile femeii, îi dă acestuia un puternic caracter social. Pomme alege să-și schimbe viața pășind pe tărâm iranian alături de Darius, pe care l-a întâlnit la Amsterdam: un bărbat cum mintea deschisă, care o atrage prin inteligența și ideile sale feministe.  Ajungând însă într-un spațiu unde este străină, incompatibilitățile îi îngrădesc libertatea de exprimare, Darius găsește momentul prielnic pentru a-i aminti că „nu s-a căsătorit cu o bucătăreasă, dar totuși…”. Cum renunțarea la propriile valori, nu este o opțiune, Pomme alege ca, după nașterea fiului lor, să se întoarcă în Franța, lăsându-l pe tată cu copilul, dar rămânând în relații apropiate. Ba chiar mai mult, următoarea revedere cu acesta anunță venirea pe lumea a unei fetițe.

Străbunici, bunici, mame, verișoare, mătuși, nepoate, burgheze sau proletare, de origine flamandă, română, turco-tătară, germană sau kurdă, mereu ale cuiva, definite până și în piese și scenarii ca soții, neveste sau consoartele cuiva…  Am fi tentați să spunem, „da, dar asta era acum câteva decenii”, uite că acum ne-am emancipat și susținem mișcarea feministă, atât de frecvent boicotată și discutată, deopotrivă de noi cât și de prietenii noștri bărbați, care afirmă că admiră femeile puternice, dar nu le place feminismul ăla „evident, strigat, protestat, manifestat”. Într-adevăr, ne amintim că femeia trebuie să fie delicată, „să spună lucrurilor pe nume” pe cât de voalat și subtil posibil – pentru ca mai apoi să fie acuzată că a greșit nuanța aleasă. Și cum nu o să găsești bărbat care să se priceapă la culori, (să mă ierte domnii care își asortează papionul la șosete și pe care îi excludem elegant din această categorie), te gândești că e mai bine să nu mai spui nimic, pentru că un anumit individ de sex masculin nu va  înțelege oricum. Dar cu siguranță asta nu este o alegere.  

Descâlcind rasismul justiţiei americane cu Ava DuVernay

Ava DuVernay este un nume din ce în ce mai pregnant în lumea filmului american,o deschizătoare de drumuri pentru femeile de culoare şi o artistă hotărâtă să aducă experienţa comunităţii Citește mai mult

Capernaum: Am dreptul să nu mă fi născut

Dincolo de impresii, Capernaum pune pe masă nişte întrebări ce atârnă greu: Cum se pot apăra copiii născuţi în mizerie? Ar trebui să aibă fiecare om dreptul să nască şi Citește mai mult

Florile lui Mao

Mai degrabă filmul este o formă de terapie și de luare la cunoștință pentru cei care au avut persoane apropiate ca victime. Dar oare este interesată cu adevărat China de Citește mai mult

Miracolul din celula 7 sau despre elefantul din ghiozdan

Perpetuăm o cultură a fricii în timp ce pe alocuri se trâmbițează corectitudinea politică și anumite mișcări încearcă să ne îndrume spre o practică mai sănătoasă care ar trebui, de Citește mai mult

Jurnal de TIFF

Tiff-ul de anul acesta m-a ajutat să văd că românii sunt civilizați, că pasiunea pentru film e acolo, îmbibată adânc, că arta în general își va face loc în orice Citește mai mult

De ce iubim filmele franțuzești?

Probabil mulți dintre noi ne-am uitat la un film franțuzesc foarte bun și ne-am făcut promisiunea că ne vom uita la mai multe filme unde dialogul cel mai aprins dintre Citește mai mult

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *